Panică în Carpaţi

Standard

…Şi cum stăteam noi aşa, la plajă – sau poate tocmai ce ne aşezasem pe cearşaful proptit cu bolovani, să nu-l ia vîntul – iar eu aveam deodată şase braţe, ca Shiva, cu două dezbrăcam copilul nerăbdător, cu una cotrobăiam în geantă, cu una-l ungeam cu cremă, cu două nu-mai-ştiu-ce-făceam-dar-sigur-era-ceva-urgent, două fete şi un băiat ne-au apărut din dreapta, dinspre Forum, adică. Îşi împărţiseră, probabil, plaja, limba aia prelungă, ce se întindea pînă aproape de epavă, cîte un metru pe lăţime fiecare din ei. Împărţeau ceva, din mînă, nişte hîrtii sau ceva. Spre noi a venit o fată.

Cu cele două mîini de la final, brusc eliberate, am luat şi eu o foicică sau două din mîna întinsă spre nasul meu– a doua foaie, s-a dovedit ulterior, erau două „teste” de apă, prinse unul de altul. Ştiţi, isteria naţională cu apa cu nitraţi. Ba nu, cu nitriţi. Ei, da, aia, Aqua Carpatica, de a reuşit, în numai vreun an şi ceva de campanie, să bage lumea în sperieţi că, vezi-doamne, ce otrăvuri băgăm noi în noi.

Acum, nu că mie mi-ar fi totuna ce apă beau. Chiar nu. Zecile de pet-uri aliniate sau înghesuite sau îngrămădite pe oriunde stau mai mult de o zi sînt destul de sugestive în sensul ăsta. Toată lumea mă ştie cu un bidon de apă după mine. Unul mare. Nu vă mai zic bancul asociat, că nu dă bine pe moment. Aqua Carpatica îmi place nu doar pentru că are sticla pătrată (era să zic, şi dopul cu diametru mare, dar dopurile acelea mi-au jucat de două ori feste, de m-am trezit cu toată geanta cu haine inundată) – ci şi pentru gustul ei. Şi-mi place şi Borsec şi Izvorul Zînelor sau cum îi zice la chestia aia ozonată. Şi cam atît, că apă Buziaş n-am mai băut demult, iar Vîlcele e totuşi o apă medicinală.

Şi totuşi, campania AC, insistenţa ideilor principale, tu ştii ce apă bea copilul tău (cu sugestia perfidă, ştii ce otrăvuri bagă-n corp, cîţi nitriţi sau nitraţi, că după un an şi ceva de campanie tot nu ţin minte care-i care), testează apa, apele şi ajută-ne să construim împreună harta nitriţilor din apelor din România, mi s-a părut uşor exagerată.
În cîteva zile de plajă, adunasem deja cîteva zeci de „teste”. Mi s-a părut cumva ciudat că urmau să expire în cîteva zile – şi poate mai ciudat decît asta era faptul că pe ele scria, expiră la sfîrşitul lunii iunie, valabil inclusiv în 30 iunie. În logica mea, acest detaliu însemna că au un termen de valabilitate extrem de scurt, poate de cîteva zile. Sau săptămîni, în cel mai bun caz. Aşa că mai bine ne grăbim să le folosim la mare.

În prima zi, am testat apa Borsec. A doua zi, apa de la robinet, din staţiune. Apoi încă o apă minerală. Apoi apa mării. Apoi nişte apă în care stătuse nişte slănină şi nişte salam care aveau trecuţi pe etichetă nitraţi. Nuanţele de pe tester, deşi uşor diferite, indicau o prezenţă extrem de scăzută a nitraţilor (sau erau nitriţi?), în toate cele trei ape. Practic, se situau în primul interval oferit sau, discutabil, în funcţie de cum interpretai nuanţa de roz, în al doilea – adică maxim 5 unităţi (mg pe litru). Acel interval în care, deduc eu, se situează şi apa AC (pe asta n-am testat-o, chiar în zilele ălea nu cumpărasem decît Borsec, din motive de aprovizionare a chioşcului de unde ne făceam cumpărăturile). După 30 iunie, ca prin minune, testerele nu s-au mai colorat în roz, au rămas neschimbate, de o nuanţă vag-gri-vag-portocalie – cea pe care o căpătaseră toate la introducerea în apă.

M-am tot gîndit, în corul întrebărilor care mai de care mai aiuritoare ale copilului, ce vra să însemne campania asta? Cui a folosit ea? Şi cui nu, că, de la un punct încolo, cred că a făcut mai degrabă deservicii scopului primar pentru care a fost concepută. (cine se plictiseşte, poate sări direct la concluzii)

Aşadar, campania aceasta a avut două componente:
1. Componenta CSR, în care compania a investit într-o campanie de conştientizare a pericolelor potenţiale ale apei „neverificate”, din surse „netestate”. Investiţia în comunicare, diseminare testere, testerele în sine, site-ul – în fapt, un blog, cu nişte lacune atît de prezentare, cît şi de traducere-redactare (“sindromul albastru al nou-născutului”) şi, probabil, onorariul oferit profesorului Menci, care, am observat eu tardiv, era implicat în proiect pînă-n gît (a se citi, site sau blog).
2. Componenta de marketing, în care această campanie avea să trezească awareness-ul consumatorului care, panicat de atîtea ape proaste, avea să cumpere nu doar pentru nou-născutul său în pericol de a deveni albastru, ci şi pentru restul familiei, pînă la sfîrşitul vieţii, doar apa AC.

Doar că, între 1 şi 2, a apărut o imensă fractură, care s-a adîncit şi se va mai adînci o vreme. Este discrepanţa dintre aşteptările cuantificate în obiective, la faza de planificare şi „realitatea din teren”. Pentru că realitatea din teren – nu cea de pe hartă – este percepţia subiectivă. Dacă testezi 2-3 ape şi rezultatul e bun, iar apoi intri pe blogul cu Testul purităţii şi pe site şi vezi 76x pentru zona Braşovului (un exemplu aleatoriu), îţi dai seama că ceva e în neregulă. Dacă ai cunoştinţe avansate de computer, îţi dai seama că e vorba de un truc: cu cît avansezi în profunzime (prin zoom in), pe hartă, cu atît acel 76 se descompune în cifre tot mai mici. Adică atunci cînd vezi 76 de fapt vezi o sumă sau un produs al scorurilor zonale, nu o cifră reală. Iar recursul la blog/site/harta apelor, pentru cineva care a fost plăcut surprins să constate că apa pe care (nu) o bea, apa „de la chiuvetă”, nu e chiar aşa de rea, nu face decît să adîncească senzaţia, mai nelămurită la unii, mai clară la alţii, că e doar un truc de PR. Nici vorbă de CSR.

Obiecţiile mele la campanie – obiecţii iniţiale, legate de construirea unei panici sociale legate de apa de la robinet sau chiar de diversele tipuri de apă îmbuteliată – s-au năruit, pe măsură ce campania s-a autofagocitat. Crearea panicii are rezultat doar dacă rezultatele testelor sînt spectaculoase. Or, în teren, cel puţin pentru mine, realitatea s-a dovedit a fi alta. Indiferent de ce spunea harta. 2x, 3x, 6x, 7x, 9x, 12x, 22x, 76x nu înseamnă nimic, atunci cînd benzile-test au următoarele valori: 0, 5, 10, 20, 50. Nu poţi, cu valorile acestea din urmă, să obţii factorii de multiplicare de mai sus. Pur şi simplu nu ai cum.

Însă mai periculos decît crearea panicii cu privire la ce apă bem mi se pare reducerea pericolelor apei la conceptul de „nitraţi”. Odată ce nebunia cu testele AC va trece, în mintea celor care, în vacanţă sau nu, au „testat” cîteva ape, cu bucuria şi curiozitatea copilului de a se juca de-a chimia sau fizica, ideea de pericol reprezentat de o apă care nu e „bună” va rămîne asociat cu ideea de nitraţi. Sau nitriţi, şi accentuez asupra acestei confuzii nu pentru că eu aş face-o, ci pentru că reprezintă modul ambiguu în care s-a comunicat în prima fază a campaniei – rezultatul fiind confuzia la nivel public. Nu de alţi corpi străini, nu de metale grele, nu de clor, de plumb, de substanţe chimice rezultate în urma viitoarelor fracturări.

Pînă la urmă, n-a fost decît campanie orientată comercial, sub masca unei campanii CSR. Dar cu potenţial de indus panică în populaţie. Sînt convinsă, însă, că la nivelul agenţiei care s-a ocupat de asta, panica s-a numit, în hîrtii, buzz, şi a fost musai considerată o chestie de bine.

Interactiv

Standard

Era noapte, era cald, copilul sforăia duios în patul de alături. Al meu. Eu mă perpeleam în celălalt pat, la etajul cinci al unui cămin care semăna perfect cu coşmarurile neclimatizate din studenţia mea. C225, E425. Priveam la răstimpuri spre drapelul unduit sub vîntul atot-prezent lîngă Dîmboviţa, rememorînd momentele plăcute petrecute în acel loc. Am scos camera, să mă uit la filmuleţele de la mare. Abia ce ne întorsesem, eram obosiţi, plini de sare şi nisip, şi-n ochi şi-n urechi şi mai ales în suflet. Duşul nu reuşise să raşcheteze mai nimic de pe noi. Poate jegul acumulat în 8010 sau 8020 sau cum se va fi numit oroarea de tren care mi-a adus aminte, ce chestie, tot de tinereţe.
Am derulat haotic printre filmări. Am dat drumul imaginilor să meargă singure. Poză. Poză. Nisip. Palmă. Cearşaf. Păr. Filmuleţ. Plajă. Un fîsîit-sfîrîit, un zgomot care acoperea toate celelalte sunete specifice. M-am oprit, încordată. Am mers mai departe. La fel. Părea că pe toate filmele din acele zile, scene frumoase de familie, o pecingine sonoră înlăturase vocile noastre, ascuţite sau moi, sunetul valurilor, vocile nedorite ale altora, zgomotul de fond – le înghiţise, punând peste ele un bruiaj aproape de nesuportat. Am derulat înainte, înapoi… Nimic. Am pornit camera. Sforăitul copilului se auzea – se înregistra, aş fi putut spune, privind barele de sunet 5.0. Da, se auzea bine.
Ce s-o fi întîmplat?
În toată săptămîna de Bucureşti nu m-am gîndit decît la cum să repar camera. Am fost la Sony Center, în Unirea Shopping Center. Am nimerit într-o după-amiază ploioasă şi am căutat vreo oră magazinul de unde cumpărasem Sony-ul VX560VE. Nu mai era! Un outlet de ţoale din sintetic etala, mîndru, nişte orori bine colorate, supra-evaluate, în locul centrului Sony de 700 de mii de ceva. Euro sau dolari. A doua zi am fost în AFI Cotroceni. Şi de acolo se desfiinţase centrul Sony. Sunasem la un număr de pe un site, o voce îmi dăduse indicaţii cu privire la service-ul Sony din Braşov – că atît m-a dus capul atunci. Dar cînd mi-a zis, Interactive SRL, cu sediul în scara B a blocului 5 de pe strada Mureşului, singura mea reacţie a fost, nici gînd să duc camera la un service dintr-o scară de bloc!
Aşa că am continuat munca de căutare a THE magazinului Sony. Ziua, că noaptea mă preocupa intens operaţiunea « supravieţuirea sub cerul de smoală topită ». Sau alternativa, « operaţiunea ţînţarul multiplicat ». Nu l-am găsit, în ciuda dorinţei aproape perverse de a ajunge în toate centrele comerciale. Am plecat din Bucureşti vineri, cu camera aflată într-o stare incertă, cu mai puţin de două săptămîni de garanţie şi o angoasă care creştea cu fiecare zi.
Luni m-am urcat în autobuz şi am pornit spre Interactiv SRL. Firma de apartament. Am sunat la interfon, am intrat. Un aer cumplit de familiar m-a izbit încă de la intrare şi încă şi mai abitir după ce recepţionera mi-a indicat o cameră unde nea Radu, înconjurat de cabluri şi aparatură, repara chestii. M-a teleportat direct în S., în 1996, cînd prietenii m-au dus pe la Axl, în garsoniera în care tatăl lui se ocupa/se electronice şi aparate audio-video. Totul era împînzit, în acea garsonieră, de piese şi părţi, de obiecte disparate, clădite în toată casa, în baie şi pe hol – televizoare vechi, casetofoane, radiouri, letcon-uri. Un miros puţin chimic, puţin ars, puţin vechi, puţin a praf făcea amestecul imposibil de uitat.
În apartamentul de pe Mureşului, unde în camera din stînga un domn se ocupa de audio-video, iar în cea din dreapta, alţi doi domni se ocupau de televizoare, nu era nici haosul, nici mirosul din garsoniera lui Axl. Dar era ceva, acel aer straniu, al pasiunii faţă de obiectele ăstea în care noi investim atît, care pe loc mi-a transmis ideea de încredere. Mi-am lăsat camera fără griji pe mîinile lui nea Radu, care m-a sunat a doua zi să-mi povestească ce-a găsit în ea (ei, nimic spectaculos, doar nişte lichid maro şi dulce, cafea, care va să zică…) şi că a curăţat-o. Să o mai las cîteva ore să o testeze şi apoi pot să vin să o iau.
Azi am fost după ea. La mai puţin de 48 de ore de cînd o lăsasem acolo. M-am plimbat pe ploaie, m-am dus la blocul de patru etaje din partea aceea atît de frumoasă a Răcădăului, am sunat la interfon, am intrat. Camera arăta ca nouă. Curăţată, lucioasă. Filma fără probleme de sunet. Mi-am amintit şi cum a ajuns cafea în ea (că eu nu beau aşa ceva, nu ?). Am mai socializat cu nea-Radu, am povestit despre cum ne filmăm noi copiii, sute şi mii de giga pe care cine ştie cînd o să-i mai folosim. Despre CD-urile care ne împînzesc casele, deşi în curînd nu o să mai avem la ce să le privim. Am trecut pe la recepţie. Am semnat, am mulţumit, am luat hîrtii, am dat hîrtii. Nu neapărat în ordinea asta.
Şi apoi am plecat, bucuroasă că primul meu instinct legat de firma de apartament se infirmase teribil.

Mitărci de brad

Standard

Am intrat în bucătărie după ceva. Probabil camera foto, vreun telefon sau altceva atipic. M-a izbit mirosul – m-a transportat brusc, fără vreo atenţionare, fără ca vreo urmă de gînd să poată fi trasată conştient, direct în Maramureş. În acele seri de vară, fabuloase, însă pline de temeri, pentru mine, în care mă răsfăţam în hic et nunc-ul hribelor proaspăt culese, al hribelor care aşteptau în lădiţe, care încă se coceau sau chiar începeau ireversibilul proces al putrezirii, al hribelor puse la rece, tăiate la tăietor, puse în uscător, scoase afară pe le(a)se…

Făceam tot ce puteam să nu mă gîndesc la viitor. Eram în stare să tai ore întregi hribe, la tăietorul artizanal, numa’ să nu mă duc în Susani, să nu văd proiectul acela utopic, pe cale să se destrame, să nu mă gîndesc la mîine sau la peste o lună sau un an.

Şi toată bucuria lui azi, fără griji, mi-a năvălit în nări şi de acolo în creier, declanşînd imaginile şi re-făcînd legăturile cu gîndurile, cînd am intrat întîmplător în bucătărie, după ce mama pusese la rehidratat nişte hribe primite uscate, într-un pacheţel, de la Maramureş.

Ani de sentimente împletite, frică şi bucurii mici, simple – cele pe care le-am căutat.

Am ieşit fără să fiu pe deplin conştientă de puterea acestui miros de mitarcă amară. După o vreme am intrat din nou, în totală obliviune faţă de mica epifanie declanşată olfactiv. Mecanismul, proaspăt, aparent neuzat de repetabilitate, a funcţionat ireproşabil. Eram în Deseşti, respiram a mitărci de brad.