NEGRU

Standard

 

negru

Azi, pe la limita treziei, am avut un vis atît de dubios, că nu ştiu ce să fac cu el.

Hol pătrat cu holuri. Fotoliu. Din stînga, hol – pe care nu-l văd. În dreapta, hol pe care-l văd fără efort, doar întorcînd capul.

Din stînga vine un negru. Scuze, e cuvîntul central al poveştii. Un bărbat negru. Încearcă prima uşă – cea aflată exact în faţa mea. De după uşă, beznă. Se uită spre mine, apasă pe butonul unuia dintre lifturi. Uşile se deschid, iar de după uşi, luminat ca-ntr-o vitrină, un negru. Al doilea lift. La fel. De fiecare dată, cînd personajul – singurul care se mişcă, în toată scena asta ireală în care eu stau ţintuită în fotoliul uriaş şi pătrăţos, de piele – dă peste un negru, o voce se aude – NEGRU. Negru, negru, negru. Nu ştiu dacă e vocea mea, a lui sau a personajelor peste care dă.

Iar asta e una dintre scăpările din vise – cele despre care Humbert spunea, o mică scăpare datorată neatenţiei agentului oniric.

Iar negrul viu, dinamic, care deschide uşi şi lifturi şi priveşte, de fiecare dată spre mine, a confirmare sau nu, continuă să umple spaţiul, se apleacă spre ceilalţi doi negri, de pe fotoliile aflate în unghi faţă de mine, dar pe care, ce surpriză, nu le văzusem pînă atunci.

Negru, negru, negru. Nici nu avea rost – ştiam eu, iar privirea pe care i-o aruncam spunea asta, e negru – să se uite pe holul din dreapta mea, vocea – negru, negru – apăruse chiar înainte. Iar negrii din vitrinele luminate stăteau, cu o privire înţepenită, aşteptînd să fie priviţi pentru a veni la viaţă. Aşa cum s-a înviorat brusc negrul dintr-unul din lifturile din dreapta, cu o cutie ciudată în braţe, un fel de sintetizator de voce, negru cu butoane roşii, un tînăr vesel, cu un aer de Bronx, anii 90. Genul acela de Bronx pe care-l ştii din filmele din epocă. Sau chiar din Spike Lee.

Diferiţi, negrii – şi totuşi, vocea, cu un ton ca o ştampilă, sec, spunea atît : NEGRU.

Jurnal

Standard

…pentru că, pînă la urmă, un blog este un jurnal. Aranjat cronologic – e drept, invers, genul acela de organizare atipică. Nici un jurnal nu e citit de la coadă la cap. Poate doar de maniaci, de cei care cumpără un roman şi se duc direct la ultima pagină, după ce au apucat să citească destul cît să-şi dea seama cine-s personajele – să vadă ce se întîmplă. Să vadă mai repede ce se întîmplă. Doar atît că, spre deosebire de ficţiune, naraţiunile vieţii nu se termină decît dacă sînt simpliste, schematice, hollywoodiene. 

E un jurnal pe care-l poţi citi derulînd în jos, infinity scroll sau ailleurs, de la azi la trecut. În care azi se schimbă mereu, iar finalul e mereu acelaşi. Adică începutul.

Un jurnal care nu e destinat celorlalţi, ci în primul rînd autorului – o formă de aducere-aminte, musai de citit peste veac. După ce ecoul vreunei zile asau al alteia se va fi stins, în memorie, iară cuvintele vor fi adus la viaţă cele ce au fost.

Şi totuşi, a cărui lectură sau auto-lectură nu poate fi gîndită prin raportare la contingent, ci neapărat într-o cheie literară, cînd prin literar nu vreau să spun (neapărat şi) o cheie care descuie uşa ficţiunii.

Însă, pentru ceilalţi, mai mult sau mai puţin voyeuri, dincolo de cheia asta literară, aparent facilă (pentru că dez-implică, rupe legăturile dintre autor şi lucrurile scrise), există mereu tentaţia raportării la istoria personală, la veridicul din fapte. Sau poate, cu un pas mai sus, la timpul înglobat în diferite experienţe şi la paralela dintre timpul autorului şi acelaşi timp al cititorului.

Dezoazo’

Standard

Eram cu un picior pe pedală, gata să pornesc în călătoria de plăcere. Înapoi acasă. Un stol de păsări, destul de mare, îmi venea din faţă. Ceva m-a făcut să nu plec. Am privit păsările, cum îmi treceau pe deasupra capului. Nu au mai zburat mult în direcţia aceea, au făcut o întoarcere şi au plecat. Sacoşa cu fructe nu-mi stătea bine pe umăr, m-am mai moşmondit ceva, cu piciorul drept ridicat pe cadru. Cînd am ridicat privirile, păsările erau din nou spre mine.

Privit în spate. Întoarcere la dreapta. Ciudat, formaţiunea era aceeaşi. Nu aceeaşi, cu aproximaţie, ci cu precizie. A treia oară mi-am luat ca reper o pasăre. O burtă albă, care se afla în stînga stolului. Am pierdut-o rapid, în tura aceea, dar am regăsit-o la următoarea. Cu fiecare secundă, formaţiunea se schimba, însă dacă apucai să te uiţi de destule ori la exerciţiul lor de zbor – burţiile cenuşii ale puilor, burţile albe ale adulţilor care însoţeau, cu fidelitate, stolul – nu aveai cum să nu vezi că era, de fapt, aceeaşi. La fiecare tură, păsările reveneau în aceeaşi formaţiune, iar pasărea mea albă, mereu pe stînga înainte de voluta grupului şi pe dreapta, după aceea.

Am rămas, fascinată, să privesc exerciţiile de zbor. Încă şi încă o dată. Era muzică pură, mişcări coordonate, duse la nesfîrşit. Învăţarea supravieţuirii.

Am rămas să le privesc, întoarsă pe jumătate spre nord, cu ochii pe pasărea pe care o alesesem. Pînă ce ritmul revenirilor lor mi-a intrat în sînge.