Artificii în plină vară

Standard

Uneori, nunţile ăstea pe care noi le pîndim de după uşile glisante, la care nu avem acces, izbucnesc, pe la zece seara, în şarje prelungi de artificii. Ca la revelion. Sunetul exploziilor, lovindu-se de blocuri, e nefiresc vara – am simţit azi, cînd eram singura persoană ieşită în careul de ziduri groase de cărămidă. Cînd sus, pe cer, micile puncte luminoase în ascensiune s-au transformat într-o jerbă, am simţit un fior invernal, aproape un miros de iarna.

Nu ies oamenii la artificiile de nuntă, din case. Petrecerea asta, la limita dintre privat şi public, pare a nu fi destinată decît nuntaşilor. Iar oamenii care umplu străzile de revelion, cînd pentru aproape tot atîtea minute cît astăzi cerul se umple de lumini, iar blocurile devin cutiile de rezonanţă ale sunetelor ca de explozie, rămîn în case, pentru că, nu-i aşa, e bucuria privată a unora. La care noi, ceilalţi, nu sîntem invitaţi.

Apoi a început să plouă.

Joc şi miză

Standard

Unul dintre jocurile pe care le joc, recent – sau mai puţin recent, pentru că în ultimul timp am fost mai mult spectator de pe margine – este un mic grup de Facebook al cărei scop este să „producă” ficţiuni reale. Mici bucăţele, scrise la tema săptămînii, narative sau nu, de maxim 300 de semne, scrise cu diacritice şi fără semne de punctuaţie precum …, !, ?.

Teoretic, regulile sînt bune. Altminteri, jucătorii ar produce orice fel de text, iar această diversitate rezultată ar face lectura indigestă. Să zicem că, din perspectiva teoriei jocurilor, regulile acestea reprezintă fundamentul existenţei grupului. Totuşi, recenta insistenţă a administratorului grupului ca un utilizator să editeze unul din textele postate şi să-i scoată semnul exclamării de la final m-a făcut să mă întreb serios ce este cu aceste reguli şi ce funcţie au ele.

În teoria jocurilor, regulile ocupă o poziţie centrală. Scopul regulilor este să „optimizeze” jocul şi comportamentele jucătorilor, în cadrul jocului. Însă jocurile sînt de mai multe feluri. În jocul cu paideia, jocul ludic, fără miză, regulile sînt de obicei mai laxe, nu atît de constrîngătoare asupra jucătorilor. Dacă nu există competiţie, dacă nu există miză, regulile pot fi chiar relative şi direcţionate nu înspre discriminarea unui jucător faţă de altul, ci spre un tip de confort şi punere în comun a unui cadru general. Revenind la „jocul” scriiturii scurte, fictive şi reale în acelaşi timp (din start avem puţin absurd, puţin ludic, o lipsă de miză a descrierii principale a grupului), unele dintre reguli sînt unanim acceptate, însă asupra altora pluteşte, adesea, o stare de nemulţumire aproape generalizată. Şi anume, regula cu semnele de punctuaţie „excesive”. Prin excesiv voi denumi atît aspectul folosirii abuzive, cît şi valorile de „excesiv” pe care le instaurează, chiar şi la o folosire normală. În naraţiune, semnul întrebării, al exclamării şi puncte-puncte presupun – în opinia mea – ieşirea din regimul autorului omniscient, care stă deasupra unui personaj la persoana a treia şi intrarea într-un regim în care autorul ia atitudine. Totuşi, acest grup a produs, poate datorită ambiguităţii din numele său, destul de multe „texte” (nu voi aduce în discuţie valoarea lor literară) asumate la persoana întîi. Ficţiuni reale nu pot fi decît lucruri trăite, iar adesea ne vom atribui nouă aceste lucruri. Însă eliminînd, cu ajutorul regulilor, semnele de punctuaţie care instaurează o stare de dialog în autor şi între autor şi un personaj, persoana a doua, fără să interzică formal textele la persoanele I şi a II-a, cei care au conceput grupul au sădit, din start, seminţele discordiei între administratorul grupului şi cei care postează texte cu încălcarea legii privind punctuaţia excesivă.

Un astfel de caz de săptămîna trecută, soldat cu discuţii aprinse privind un text ce se termina în ! sau ?, a dus la o poziţionare a admin-ului în poziţie de lider autoritar. Eu sînt adminul (e grupul meu, cum ar veni, sînteţi acasă la mine, pe teritoriul meu), dacă nu ascultaţi, vă şterg textul. Ceea ce a şi făcut, însă probabil mai degrabă întărîtat de senzaţia iminentă de revoltă a utilizatorilor, relevată în comentariile de sprijin oferit persoanei care încălcase regula. Senzaţia pe care o transmite este aceea de ab-uz a regulii, existentă in nuce în formularea restrictivă total (nu faceţi abuz de semnele de punctuaţie ar fi fost mai potrivit, dată fiind lipsa de miză reală a grupului – nu există obligativitatea de a posta la un interval de timp, nu există termene-limită, nu există clasamente sau recompense formale, altele decît cele oferite prin instrumentele tipice ale FB, like sau comentariu.)

 

la limita de jos a cerului

Standard

După o noapte nedormită, conturul obiectelor e lichid. Îmi tremură-n cornee linii intersectate, tangentele dor la suprafaţa ochiului ca nişte secante ascuţite. Fluviul leneş arunca, astă noapte, valuri de lumini roşietice pe tavan. Becurile stradale reflectate, nu altceva. Fiecare unduire pornea dintr-un punct şi sfîrşea la 60 de centimetri mai departe pe tavanul care devenise ecranul insomniei mele fierbinţi. Ca o ecuaţie, ca un grafic care descrie perfecţiunea mişcărilor naturii. Nu e nevoie să merg cu privirea în josul apei, să văd barajul ridicat. Apa nu curge, doar se zbate lin între barajul din amonte şi cel din aval.

Am făcut duş. Duşuri. Apă rece, parfum de floare de dragon. Tesori d’Oriente. Am ieşit pe balcon, sub începutul de zi. O libelulă îmi dă tîrcoale, se aşează pe braţul drept. Mirosul florii de dragon o atrage pe musca-de-dragon, cum pe mine mă atrage mişcarea în van a fluviului.
Dimineaţa a venit greu.

Privesc realitatea pe diagonală, cu adrenalina scurgîndu-mi-se constant prin corp. Laptopul e la marginea pervazului, acolo prind cel mai bine o undă radio de la restaurantul-hotel Potcoava. Am renunţat la cel de la Ambiance Receptie, era înşelător. Scriu şi ţin laptopul sub podul palmei; scriu cu frică, fire scăpate ale gîndurilor despre cădere mă bîntuie. Le alung. E prea vară pentru mine.