Doi oameni de zăpadă

…au stat pe pervazul geamului nostru aproape o saptamina. Nu s-au topit, desi in citeva zile a fost soare. S-au subtiat usor, iar noaptea s-au intarit. Asta noapte au fost -11 grade. Am privit prin perdea ninsoarea haotica, viscolita, luminata portocaliu din departare. Sint multi, anii de cind n-a mai nins zilnic, timp de o saptamina, o ninsoare moderata, numai buna sa refaca pirtia de pe dealul de linga blocul nostru: seara zapada pare arata de o gasca de mistreti flaminzi, iar dimineata e iar raiul copiilor neinregimentati in sistemul de invatamint.

Si e o viata de cind n-am mai mers la sanius zilnic, asa cum fac acum. Si urc pe pirtie de zeci de ori, cobor in fuga, sa preintimpin izbirea saniei de stilpul de iluminat public, apoi ma dau si eu cu sania, cum n-aveam curaj in copilarie – era prea abrupt dealul, atunci…

 

Si toate astea, in mijlocul revolutiei, cind lumea se uita la televizor si combatea, ba pe FB, ba in strada.

Protestatar de weekend

Aseară, cîndva, pe cînd facebook-ul vuia de proteste, m-am gîndit că a doua zi (adică azi) e luni. Şi că oamenii ăia de bine, despre care scria Vlad Ursulean, luni trebuie să meargă la muncă, pe principiul protestăm, protestăm, dar trebuie să mănîncă şi gura noastră (sau, după caz, trebuie să plătim şi rata/ratele).

Pentru că, dacă acum fo’ dooj’de ani, cînd protestele erau o chestie des întîlnită, aproape încetăţenită în comportamentul civic al unora dintre noi, să n-ajungi la lucru pe motiv de protest era posibil, acum nu se mai poate. Nu se lucrează la foc continuu, e drept, prin bănci, multinaţionale, prin birourile diverse de unde pare să fi ieşit protestatarii, ci se lucrează în baza unui principiu de altă natură: libertate de mişcare zero. The social fabric – despre care vorbesc adesea sociologii – este, acum, foarte strîns ţesută. Nu poţi mişca în front fără să pierzi (mult). Un loc de muncă din acelea care-ţi permit să-ţi plăteşti rata la casă şi maşină e rar, pe criză  - aşa că amînăm protestatul pentru weekend şi pentru după orele 15-16. Cînd ne lepădăm mînecuţele, uniformele, glamour-ul corporate şi ne întoarcem la hanorace şi căciuli pe ochi, ca să putem striga liniştiţi, sînt al naibii de furios. Pe cine, pe cine? Pe mine.

Morgen

După Mamma mia, pe HBO este Morgen. E duminică seara, Ştefan e obosit, dar nu se predă. S-a uitat sporadic la Mamma mia – doar cînd se cînta şi se dansa, pentru că în rest era ocupat cu mashi-tashi-urile, cu locomotivele (am descoperit un pliant cu zeci de locomotive, care mai de care mai frumoase şi ne-am apucat să identificăm în el ce avem noi şi ce ne lipseşte din Thomas-uri).

Din prima secundă de Morgen, însă, nu şi-a mai dezlipit ochii de ecran: începutul, banal ca un început de zi de român, motocicleta, drumul, peştele… totul îl interesa. Cînd filmul îşi pierdea aerul de film românesc, copilul se întorcea spre trenuleţele lui – cel mult cîteva secunde, pentru că la prima replică de-a lui Nelu, personajul principal, la prima adiere de sunet specific românesc, revenea la ecran, cu ochii lipiţi, ca un adevărat cinefil. (V-am mai spus că identifică destul de precis conţinuturile de calitate, filme, documentare, concerte, piese de teatru, balet şi se uită indiferent din ce s-a oprit).

Şi mi-am amintit ce încîntată a fost M. de Morgen. Mersesem împreună la Patria (sau era Scala?), într-o dimineaţă de sîmbătă, era un festival, gen BESTfestIFFniff, iar noi ne-am dus să vedem Morgen. Un film cu accent, vorbit dincolo de firesc, cu încetineala tipică a zonei, cu replici atît de normale, încît pare un reportaj din România de dinainte de televiziunile de ştiri.