Azi

Azi a fost una dintre cele mai pline zile din ultimele 24 de ore. Am fost în atîtea locuri – în unele fizic, în altele doar cu mintea… În altele, cu tot cu manualul de antropologia comunicării. În majoritatea, însă, cu camera video. Însă partea cea mai frumoasă a fost spre seară.

Ştefan a participat la primul său alai cu brazii din postura de copil de pe margine. E drept, un copil marginal, care stă şi observă, nu ca aceia care alergau după căruţa cu viitorii nuntaşi de mîine. Nu s-a dus prea aproape, nu i-au curs ochii prin farfuriile cu prăjituri care se plimbau însoţite de persoane binevoitor-zîmbitoare.

Ştiu, nu toată lumea a trăit într-un oraş mic. În astfel de oraşe – şi, probabil, la sate – cu o seară înainte de nuntă se merge cu brazi la casa mirilor, a socrilor şi a naşilor… La noi, brazii sînt mesteceni – tîrîţi după căruţa plină cu petrecăreţi chiuitori şi cu muzicanţi. În fiecare dintre locuri, se proptesc la poartă sau la scara blocului cîte doi copaci, apoi se cîntă şi dansează în faţa scării, de obicei, lîngă căruţa şi calul care îi aşteaptă. Femeile cu sarmalele pe bigudiuri împart prăjituri comunităţii, ieşite pe la uşi sau, mai discret, la ferestre. Comunitatea participă, oameni care de obicei nu ies acum scot capul din uitare şi clevetesc, mai în şoaptă sau mai tare – da’ a cui’i? Cine se…? A, socrii mari. Da. Şi asta mică a cui’i? Daaaaa?! Eu ziceam că-i a lu’…

Şi tot aşa. Calul din poveste a rumegat temeinic tot ce a putut din micul liliac alb din faţa blocului, ruşinat adesea de către stăpînul lui, care-l certa la ureche, în răstimpuri. Ştefan s-a scandalizat şi a decretat că o să ne mănînce tot din faţa blocului, calu-ăla. Apoi a dansat cu maică-sa (EU!) în scară – evident, nu în vizibila faţă-a-blocului -, pe ritmurile muzicii tipice de la astfel de evenimente, o horă improvizată, cu mişcări spasmodice de cazacioc şi cu îndemnuri aleatoare spre, şi-acum în partea cealaltă (toate, din iniţiativa lui, încă nu-mi dau seama din ce hrănită). La sfîrşit a primit şi el o prăjitură, pe care mi-a descris-o plastic, după ce a înghiţit-o, ca fiind ceva bun, ca un guguloi, cu lapte praf pe deasupra. Cele două acordeoane, toba şi saxofonul sau clarinetul au întins cît au putut de eveniment – cel puţin cinci momente artistice, însoţite de dansul în horă (cred) al participanţilor direcţi la nunta de mîine.

Şi m-am bucurat tare că acest obicei, care în copilărie mi se părea barbarie curată, mai subzistă. Pînă la urmă, “petrecerea din faţa blocului”, cum a denumit-o copchilu’mi, este un eveniment premergător ritualurilor de trecere. Sărăcit el de comunism, mutat la bloc de la ţară, rămîne totuşi actul de comunicare a nunţii, de legare a nuntaşilor şi de promisiune a participării lor. Chiar dacă nunta nu mai e însoţită atît de vizibil şi formal de trecerea dotei şi a părţii din avere dintr-o familie în alta (lucru care făcea necesare preparativele şi comunicarea), chiar dacă instituţiile statului au preluat parţial sarcina de comunicare a evenimentului astfel încît să nu fie nevoie de speak now or forever hold their peace, nunta de cartier pare să n-aibă farmec fără circul ăla de dinainte. Cu ţuica, vinul, sucul şi prăjiturile, plimbate pe tavă şi oferite vecinilor şi curioşilor.

 

 

 

Despre demoni şi alte fantome II

Nu mai departe de joi – adică ieri, doar că eu de ieri pînă azi am trăit trei zile – aveam o discuţie care suna cam aşa. R., din ultima bancă, mi-a zis că el va prezenta lucrarea de semestru abia săptămîna viitoare. Se gîndeşte de mult timp la ea, dar încă n-a scris-o… Dar, am preluat eu fraza lui, eu cred că nici măcar săptămîna viitoare nu o să prezinţi. 

Trec de la registrul vorbirii directe la modul argumentativ: pentru că există oameni care amînă la nesfîrşit unele lucruri, dar între timp nu se simt bine, nu trăiesc din plin, ci trăiesc angoasa amînării (procrastinării). Ştia despre ce vorbeam. Şi nu e singurul. Sînt oameni care-şi hrănesc spaimele din trăirea în buclă a efectelor probabile ale lipsei lor de participare. Nu fac ce am de făcut, dar mă stresez cît de mult pot pentru asta. Le-am explicat studenţilor uimiţi cum treaba asta se poate transforma, dintr-o chestie aparent banală, pe care ei au impresia că o trăiesc doar în raport cu temele de seminar şi doar în studenţie, într-un obicei care, cel mai probabil, se va perpetua întreaga lor viaţă. Pe paliere diferite şi cu rezultate diferite. Poţi pierde un deadline (de fapt, procrastinarea şi deadline-ul trebuie că s-au inventat cam odată…), o afacere, o iubire sau un prieten. Nu contează. Odată ce ai intrat în buclă, ieşirea e imposibilă. Nu e doar o mică chestie, e acelaşi mecanism ca la dependenţe.

Apoi le-am descris algoritmul meu – care mă face să cad foarte rar în bucla nefericirii. Şi apoi mi-am dat seama că sînt (aproape) fericită. 

Despre fantome şi alţi demoni

Uf. A trecut. E ca la injecţie: aştepţi muuuult, mult de tot, te sperii, îţi faci spaime. Iar apoi, după ce intră acul, aproape că ai o secundă de plăcere.

M-am trezit şi io că mi-a plăcut. Vă amintiţi, probabil, ce spuneam mai ieri: că cîr, că mîr, că n-aş merge şi că, dacă o fac, sigur nu e pentru colegi. Argumentele sînt la fel de solide, poveştile, tot reale, dar nevoia de întîlnire-şi-comunicare probabil nu se lasă înfrîntă de nişte floricele retorice sau stilistice, acolo…

…Fantomele din mintea noastră sînt acolo doar din obişnuinţă. Pînă nu găseşti o chestie serioasă de care să-ţi fie cu adevărat teamă – nu contează ce, serios să fie, ca şomajul, vreun soţ gelos, pierderea casei, vreun canceraş, ceva, aşa, care să te facă să uiţi de temerile de serviciu – nu dispare din sistemul tău de repere. Negative. Există ceva pozitiv în temeri, dar acel ceva este atît de subtil şi de greu de explicat, încît o să sar peste etapa asta din argumentare (uhm, demonstraţie, ar spune dl. D).

Acum stau la o supă de creveţi, la Festival 39 – un loc foarte fain şi intim, în centrul cel mai centru al Braşovului – şi încerc să-mi limpezesc sistemul de repere. Temerile mele cu rădăcini în viaţa de liceu – resuscitate intens în ultima perioadă, de cînd se vorbeşte cam des despre întîlnirea asta de 20 de ani – sînt, de fapt, nişte fantomiţe de copchil mic. Pe care le-am dezgropat acum, în lipsa altora. Marile ameninţări par să se fi dus, norii chimioterapiei s-au risipit şi, în loc să mă ocup de Ferestre, de un isi, ceva, de filmuleţele care stau, zeci de giga nepieptănaţi în orice obiect cu port USB din jurul meu, eu mă gîndesc la trecut! Quelle drole d’idee! 

În altă cheie, mi-a lipsit doamna Arbănaş, profa de franceză, de la această întîlnire. Şi mi-a lipsit teribil mintea cînd am apăsat de două ori în loc de o dată şi n-am apucat să filmez momentul cel mai trăznit al întregii întruniri tovărăşeşti.

 

 

 

20

Mîine avem întîlnirea de 20 de ani de la terminarea liceului (Şaguna, Braşov). În ultima săptămînă, poziţia mea faţă de eveniment a început să se limpezească.

Mai întîi (octombrie trecut) mi-am zis că da, sigur, cum să nu merg?! Apoi am cîrmit-o spre mai degrabă nu (pe asta cu mai degrabă am învăţat-o de la fiu-meu, mare maestru al îndoielii şi jumătăţii de măsură). A urmat, de fapt, nu prea am chef (urmat de evocarea unor persoane anume pe care se presupunea că o să le văd la faţă), după care, discursurile argumentative contra. Totuşi, mereu mă gîndesc, ar trebui să merg, măcar din respect faţă de cea care a organizat evenimentul (Raisa, colega mea Raisa).

Argumentele sînt după cum urmează (sinteză):

Pentru că tot am rămas eu în învăţămînt, nu am un mare mit al anilor de şcoală sau studenţie care ar reprezenta partea cea mai bună a vieţii noastre. Constat că dorinţa cea mai mare de a se întîlni după 10, 18 sau 20 de ani se regăseşte predominant la cei care nu şi-au petrecut chiar toată viaţa prin şcoli, fie ca elev, student, masterand, doctorand sau cad(av)ru didactic (courtesy, G.H.P. pentru gluma cucadavrul). Prezenţa mea printre foştii colegi atît de dornici ar fi contraproductivă; eu nu m-aş putea entuziasma revăzînd vechile ziduri ale liceului, ei s-ar simţi stînjeniţi – ca întotdeauna? – de prezenţa mea mai degrabă critică.

Pentru că sînt modestă, nu voi putea să mă prezint aşa cum am observat că tind să se prezinte oamenii în acest gen de situaţii (aka, să mă laud). La ultimele două întîlniri de gen, discursul meu a pendulat între, eu n-am făcut nimic notabil, ca antevorbitorii mei şi eu n-am copii cu care să mă laud, ca antevorbitorii mei. Deci, jalnic. De ce m-aş duce iar să le spun că n-am făcut nimic?! Că doar nu o să mă apuc să enumăr BDI-uri, B-uri, conferinţe, traduceri şi grade didactice – chestiile după care ne ierarhizăm şi calificăm lunar, în sistemul universitar de dezvăţămînt obsedat de performanţă cuantificabilă în număr de publicaţii la hectar per an universitar. Şi nici despre scenarii, blog sau alte activităţi para-clinice.

Nu aş putea să le povestesc colegilor mei ce important a fost liceul. Pentru mine a fost important nu din perspectiva interacţiunii cu ei (struţo-cămila clasa C, cu jumate honterişti, jumate navetişti nu avea cum să funcţioneze decît ca spaţiu al fricţiunilor axiologice, ideologice, estetice, vestimentare, etc.), ci cu profesorii. Ei au fost modelele – sau contramodelele mele (MT, pe care, retrospectiv, colegii mei îl iubesc nevoie-mare). Zic modele pentru că pot regăsi, în modelele mele de predare şi interacţiune cu studenţii, rudimente sau bucăţele, fără nimic peiorativ în termenul rudimente, din comportamentul profesorilor mei. Îmi place să fiu riguroasă în argumentare şi să nu divaghez, şi am învăţat asta de la Drăghici, proful de mate. Cer rigoare în argumentările studenţilor mei. Sînt prietenoasă şi adesea aeriană ca profa de română – d-na Hasdeu. Şi pasionată de materia mea, la fel ca ea. Sînt interesată de viitorul profesional al studenţilor – şi încerc să-i ghidez prin hăţişul profesiilor im/posibile, ca d-na Oţet. Am ocazionale accese vizionare (cu privire la mersul societăţii) – ca dl. Ionescu-de-info (cel care ne-a vorbit primul despre ce înseamnă să munceşti la patron, de ne-a făcut pe vreo cîţiva, mai slabi de înger, să plîngem în secret şi să nu ne dorim capitalism).

Încerc să fiu blîndă, uneori, ca profa de chimie, d-na Şaramet şi absconsă ca profa de franceză, Arbănaş. Semăn cu profa de bio şi cîndva semănam cu profa de germană, la unele chestii personale. Încerc să mă dezbar de ele, întrucît acum îmi par atitudini autodistructive, dar încerc şi să păstrez ceva din modul lor de predare şi de dorinţă de bine faţă de elevii lor. Dar cum să le spun toate acestea foştilor colegi, fără să-i fac să se simtă ciudat?! Pentru că eu nu mă raportez defel la ei, cînd mă gîndesc la liceu – ci doar la profesori. Cei care mi-au insuflat, pe nesimţite, spiritul de şagunist şi de luptător, cei care m-au format (evident, nu au fost singurii, m-au format mai întîi tovarăşa educatoare Popa, tovarăşa învăţătoare Sabina Gogea şi abia apoi profii de la liceu).

Şi atunci, ce-ar fi să merg cu copilul la această întîlnire tovărăşească la care nu mă trage aţa să mă duc? Treaba asta merge în orice situaţie. Apari cu copilul în braţe, nu se mai uită nimeni la tine. El e drăguţ, acaparează simpatia publicului. Şi, pînă la urmă, despre asta e vorba: care-i cea mai mare realizare din toate – în afară de faptul că încă eşti în viaţă, că ai un sistem serios şi solid de valori care nu sînt predominant materiale, că ai învăţat, în cele din urmă, unde se află depozitat rezervorul universal de fericire ?!