Azi a fost una dintre cele mai pline zile din ultimele 24 de ore. Am fost în atîtea locuri – în unele fizic, în altele doar cu mintea… În altele, cu tot cu manualul de antropologia comunicării. În majoritatea, însă, cu camera video. Însă partea cea mai frumoasă a fost spre seară.
Ştefan a participat la primul său alai cu brazii din postura de copil de pe margine. E drept, un copil marginal, care stă şi observă, nu ca aceia care alergau după căruţa cu viitorii nuntaşi de mîine. Nu s-a dus prea aproape, nu i-au curs ochii prin farfuriile cu prăjituri care se plimbau însoţite de persoane binevoitor-zîmbitoare.
Ştiu, nu toată lumea a trăit într-un oraş mic. În astfel de oraşe – şi, probabil, la sate – cu o seară înainte de nuntă se merge cu brazi la casa mirilor, a socrilor şi a naşilor… La noi, brazii sînt mesteceni – tîrîţi după căruţa plină cu petrecăreţi chiuitori şi cu muzicanţi. În fiecare dintre locuri, se proptesc la poartă sau la scara blocului cîte doi copaci, apoi se cîntă şi dansează în faţa scării, de obicei, lîngă căruţa şi calul care îi aşteaptă. Femeile cu sarmalele pe bigudiuri împart prăjituri comunităţii, ieşite pe la uşi sau, mai discret, la ferestre. Comunitatea participă, oameni care de obicei nu ies acum scot capul din uitare şi clevetesc, mai în şoaptă sau mai tare – da’ a cui’i? Cine se…? A, socrii mari. Da. Şi asta mică a cui’i? Daaaaa?! Eu ziceam că-i a lu’…
Şi tot aşa. Calul din poveste a rumegat temeinic tot ce a putut din micul liliac alb din faţa blocului, ruşinat adesea de către stăpînul lui, care-l certa la ureche, în răstimpuri. Ştefan s-a scandalizat şi a decretat că o să ne mănînce tot din faţa blocului, calu-ăla. Apoi a dansat cu maică-sa (EU!) în scară – evident, nu în vizibila faţă-a-blocului -, pe ritmurile muzicii tipice de la astfel de evenimente, o horă improvizată, cu mişcări spasmodice de cazacioc şi cu îndemnuri aleatoare spre, şi-acum în partea cealaltă (toate, din iniţiativa lui, încă nu-mi dau seama din ce hrănită). La sfîrşit a primit şi el o prăjitură, pe care mi-a descris-o plastic, după ce a înghiţit-o, ca fiind ceva bun, ca un guguloi, cu lapte praf pe deasupra. Cele două acordeoane, toba şi saxofonul sau clarinetul au întins cît au putut de eveniment – cel puţin cinci momente artistice, însoţite de dansul în horă (cred) al participanţilor direcţi la nunta de mîine.
Şi m-am bucurat tare că acest obicei, care în copilărie mi se părea barbarie curată, mai subzistă. Pînă la urmă, “petrecerea din faţa blocului”, cum a denumit-o copchilu’mi, este un eveniment premergător ritualurilor de trecere. Sărăcit el de comunism, mutat la bloc de la ţară, rămîne totuşi actul de comunicare a nunţii, de legare a nuntaşilor şi de promisiune a participării lor. Chiar dacă nunta nu mai e însoţită atît de vizibil şi formal de trecerea dotei şi a părţii din avere dintr-o familie în alta (lucru care făcea necesare preparativele şi comunicarea), chiar dacă instituţiile statului au preluat parţial sarcina de comunicare a evenimentului astfel încît să nu fie nevoie de speak now or forever hold their peace, nunta de cartier pare să n-aibă farmec fără circul ăla de dinainte. Cu ţuica, vinul, sucul şi prăjiturile, plimbate pe tavă şi oferite vecinilor şi curioşilor.