Am fost la concert (Regasiri). La Ateneu (pentru prima data, dar voi stiti deja ca sint un munte de contradictii, asa ca… sint coerenta pe linia asta). Nu cu cine am vrut, e drept… boys make their own schedule, invitatiile pentru doua persoane sint bune numai daca le dai la unii casatoriti, ceilalti aduc si ei un plus-unu (in cazul meu, am adus o plus-una).
Deci: Orchestra Medicilor din Romania, solist la pian Cristian Budu, proaspat venit din Brazilia natala ca sa cunoasca tara parintilor sai. Are doar 19 ani, dar cinta perfect. Programul serii, Uvertura la Forta Destinului de Verdi o surprinzatoare bucata mulata destul de ciudat pe prejudecatile mele in ce-l priveste pe Verdi (deh, inculta cum sint, il asociez cu opera, probabil din cauza serialului de acum o suta de ani de la televizor; iar mie nu-mi place opera). Apoi Concertul nr. 2 pentru pian si orchestra al lui Rahmaninov. Exact. Ala care e folosit des drept fundal pentru diferite filme lesinate. Mai ales finalul concertului, sa fim mai precisi.
Dupa pauza [cind am filmat persoanele care treceau prin fata tablourilor lui V., se opreau si se uitau la nudul (meu, de fapt), ba chiar il fotografiau ca amintire (!)], a fost Simfonia Destinului (a V-a), de Beethoven. Super! Dirijorul salta in aer, aproape se ridica de la sol citeodata, levita aruncindu-si bratele in toate partile. Iar eu nu puteam scapa de senzatia ca fiecare om de pe scena aia si multi dintre cei din sala erau medici. Asa ca am inceput un joc (sint mult mai creativa pe muzica, se vede treaba…). Care om de la care instrument are ce specializare.
La inceput, a mers usor. Tocmai se executa un pizzicato, toti pareau linistiti si visatori, un fel de orelisti cu degetele prin urechile pacientilor. Apoi s-au separat. Au ramas cu alamurile de suflat (exista asa ceva?) niste ginecologi cu fetze de chirurgi sadici. La viori, generalistii senini trageau de arcuse. La flaute si oboi au ramas orelistii si oftalmologii, la violoncel, o doamna cardiolog si un tinar endocrinolog pedant si cu viitor academic. In fata, solistii la vioara, medicina de familie, cu prestanta si shareta, cu vizite la domiciuliu si doctorii luate cu ceai. Dirijorul era chirurgul cel mare, isi arunca miinile spre pense, spre obiectele ascutite si le dadea tonul. La tobe, anestezistul. Dadea lovitura de gratie, cind si cind, tacticos. Contrabasistii, demni ca niste radiologi incercati de vremuri si raze X, unul cu un instrument sclipind auriu, celalalt cu un instrument mahoniu, isi executau partitura cu sobrietate. Doamna cardiolog si tinarul aspirant universitar isi imparteau prin zimbete sarcina datului paginilor partiturii. La un moment dat aproape s-au ciocnit in aer…
A fost interesant, filmul care mi se desfasura inaintea ochilor. Alaturi, o fetita in bleu, cu un profil perfect si o inocenta reconfortanta, atipea gratios pe miinile asezate pe strapontina.
A fost bine. Pacat ca n-ai fost si tu. Mi-e dor sa impart un fotoliu cu cineva. Fie si la Ateneu.
1 comentariu
noiembrie 7, 2007 la 4:25 pm
adevarat graiesti! parol! daca e sapun lichid si curatentie sigur nu plutesc “mortaciuni” in vasul de toaleta.
si chestia asta e valabila si pentru restaurantele/cluburile/barurile care se respecta. daca la toilet e varza, atunci nu vreau sa ma gandesc ce pun in mancare:)