In Ucraina, ceaiul fierbinte era o parte a ritualului calatoriei la vagonul de dormit. Conductorul trezea pe toata lumea dimineata si, invariabil, incepea sa aduca ceai. Intreba politicos. Poate gerul siberian a facut sa existe ritualul asta. Sau faptul ca rusii sint mari consumatori de ceai, ritualizat ca in toate tarile unde se bea ceai.
In seara asta, conductorul a venit in compartiment sa anunte ca nu o sa mai avem caldura. Vagonul venise de dimineata gata defect de la Bucuresti, un cablu electric de sub burta trenului fusese smuls – probabil se incurcase in ceva. La Baia Mare, ceferistii au mesterit ceva la el, iar acum, imediat ce am trecut de Jibou, s-a stricat din nou. Sintem in zona Dejului, conductorul ridica dezolat din umeri si ne spune ca avem doua posibilitati – sa raminem sau sa plecam in vagonul 14, cel atasat la Jibou, cum ne sfatuia el, unde noul conductor ne astepta cu paturile facute si caldura. Am zimbit. 16 oameni au migrat in rapid cu catel, cu purcel spre El Dorado-ul vagonului 14. Eu nu.
Acum este opt seara, am trecut cu putin de Dej si vreau sa traiesc experienta asta. Ma simt ca un erou civilizator si in acelasi timp mi-e o frica de moarte. Cred ca astea doua merg bine impreuna. De fapt, un ris monstruos mi se casca in creieri, dublind avinturile mele eroice: cum sa iti fie frica de moarte doar pentru ca urmeaza sa dormi intr-un vagon neincalzit, in timp ce traversezi toata tara inghetata si aflata sub nameti de doi metri?!
Conductorul a venit si i-a avertizat pe baietii de la compartimentul 9 (cei cu posta militara, tovarasi constanti de calatorie) ca in curind, nu se stie exact cind, nu o sa mai avem nici lumina. Adica cele 5 neoane chioare de pe hol, ca in compartimente oricum nu aveam. Sintem ca intr-un film american – spectatoru stie ca in curind eroul va ramine fara nici o optiune afara de cea inevitabila – si periculoasa. Si totusi, eroul decide, sub ochii inmarmuriti si acompaniat de faptul ca noi, de pe margine, ne rugam sa nu ia decizia aia, il avertizam, ne minunam cit poate fi de fraier/a, de naiv/a, de… Il facem prost si timpit si inconstient, il injuram… Dar degeaba. Eroul face intotdeauna invers decit am fi facut noi la momentul ala – desi la sfirsit filmului raminem convinsi ca exact la fel am fi facut si noi – dat fiind finalul.
Asa am facut si eu. Bunul simt, prietenii de la telefon si rinichii imi spuneau sa ascult vocea ratiunii, sa ma duc si eu in celalalt vagon. Dar nu. Am coborit in Dej. Am sarit de la inaltime, pentru ca trenul era parcat neregulamentar, cumva intre linii. Sau de sub el porneau alte linii bifurcate, nu-mi dau seama. Mi-am luat mincare. Am luat doua ceaiuri (din granule… mmm, delicioase). Cind am ajuns cu bunatatile linga vagon, mi-am dat seama ca de urcat era mult mai greu cu toate… proviziile. Mi-ar fi trebuit picioare de Herzigova sa pot urca la loc. Conductorul era si el jos, la o tigara. I-am intins unul din ceaiuri. Mai intii, pentru ca aratam caraghios cum stateam cu miinile incarcate cu pateuri si ceaiuri si ma uitam la tren ca la un sudoku de rezolvat (inainte ii zicea, ca vitelul/vitica, dupa caz, la poarta noua). Si apoi, pentru ca i-ar fi prins bine. Conductorul, care voise sa ma ajute la bagaje la urcare (nu prea se intimpla chestia asta), s-a uitat uimit la mine. I-am zis: Un ceai fierbinte pentru dumneavoastra! (urma sa compatimim impreuna o noapte de ger, el la compartimentul 1, eu la compartimentul 8). Reactia lui a fost: Pentru mine?! L-a luat, bucuros. Era asa, ca-n Cehov si Dostoievski si Turgheniev si toti scriitorii rusi la un loc. Eu cu broboada pe cap, cu geanta cu sony peste umar si cu ceaiul aburind in pahar.
In compartiment, am desfasurat comandamentul de iarna. Am baricadat geamul – mi-am urcat geanta in pat si am plasat-o de-a latul, astfel incit sa bareze orice vinticel care s-ar fi strecurat dinspre geam spre patul meu. Am izolat locurile ramase goale cu perne. Am asternut pilotele (5 bucati) unele peste altele. N-am mai scos geaca de pe mine – ma gindesc daca sa dorm cu ea si incaltata. Am minusi si salul infasurat peste cap. Sint curioasa daca in zona muntilor Harghitei o sa mor de frig. Daca da, trebuie sa nu uit sa-mi scriu un fel de testament, ceva.
Deja mi-e somn, dar trebuie sa ma tin sa nu adorm acum, ca altfel ma trezesc pe la doua noaptea si gata cu somnul. Nu am sa beau apa sa nu trebuiasca sa merg la baie. Conductorul a golit mai inainte tancul de apa – semn ca urmeaza inghetul.
Si ma intorc la CFR. Trenul asta a fost azi aproape gol – mult mai gol decit in toate celelalte zile. Pentru ca e marti spre miercuri, prima saptamina de scoala de dupa Sarbatori, iar cei care au avut de mers, au cam plecat simbata, duminica si luni noapte. De saptamina viitoare, lucrurile se vor normaliza, oamenii vor merge la Bucuresti intr-un flux constant. Totusi, nu ma pot impiedica sa nu socotesc cam cit cistiga CFR-ul pentru un drum ca asta. Rezultatul e 200 de milioane, dar restul, miine.
Am supravietuit. Am dormit la fel de putin precum ma asteptasem (deh… imi stricasem programu’ de somn cu Sarbatorile). Am stat imbracata si incaltata si acoperita pe toate partile, ca-ntr-un mormint. Si nu mi-a fost frig. Ba chiar m-am cam rasucit de prea cald. Evident, mormanul de chestii acoperitoare s-a tot decantat, pina dimineata, dupa rasuciri repetate. Jumatate din pilote erau pe jos, renuntasem de buna voie la cizme si la sal. Iar aerul din compartiment nu era nici pe departe la fel de rece ca ala de la Zarnesti, din noptile de iarna.
Pentru ca de la 12 la 4 n-am putut sa dorm (deh, caldura), am tinut unul din telefoanele mobile deschis. Un connex, ca sa vad pe unde sintem si cit e ora si sa pot astfel insira dupa o logica (cronologica) momentele. Am tot verificat locatia, de cite ori trenul incetinea. Statii cu nume necunoscute, orase necunoscute, Madarasi, Siculeni. Apoi au venit cele mai cunoscute, Sfintu Gheorghe, Miercurea Ciuc, si totusi, temperaturile se incapatinau sa ramina pozitive. Si respirabile. Prejmer. Brasov. Aici, baietii cu posta militara au dat jos niste saci, au fost urcati alti citiva saci albastri, au conversat cu superiorii, nu s-au plins de frig, nici nu au amintit. Linistea din jur si bezna (se umbla din nou la instalatia electrica, auzeam voci de undeva de sub tren, asa ca au oprit curentul) m-au ajutat sa aud mai bine conversatiile. Cu putin efort, oricine ar fi avut acces la sacii albastri. Ar fi fost nevoie doar de o bomba sexy care sa joace bine rolul proastei… Hmmm, mai departe nu stiu. Cred ca baietii au consemn destul de clar sa nu bea sau sa nu manince nimic de la nimeni, pe parcursul calatoriei – dar stiu ca, macar unii, pot fi corupti sau convinsi sa incalce acel consemn. In una din noptile mele de nesomn pe ruta Baia Mare-Bucuresti, o femeie din cele carora nu le e rusine sa-si afiseze slabiciunile (sau poate nu-s constiente de ele?) s-a plimbat toata noaptea intre barbatii (liberi) din vagon care stateau, lictisiti, pe culoar. Mai intii a stat vreo doua ore la conductor, unde au fumat si cite o tigara – asa, de incalzire. Apoi a stat cu altul vreo zece minute, pe la mijlocul vagonului, dar asta a mirosit repede ca e una din disperatele carora nu le e rusine ca li se vede disperarea singuratatii in discurs si in privire si a fugit in compartiment, in siguranta relativa a somnului celorlalti tovarasi de calatorie. Iar ea, neobosita, a venit spre capatul meu de vagon, spre militarii de la compartimentul 9. Intotdeauna, unul din ei sta pe culoar, de paza, unul in compartiment linga geam – iar celalalt nu stiu exact unde si cum sta, probabil linga usa, pe interior. Si a stat muierea naibii linga ala de l-a ametit la cap. Vorbea tare, chicotea, se apropia de el, isi mai intindea, cite o tita spre mina lui sprijinita de bara. Ma rog, tot tacimul. Iar asta, nu numai ca nu ceda, dar parca, dinspre compartimentul 9 ajunsesera spre al meu. O impingea, disret, spre restul vagonului. Cucoana uguia cu toate armele seductiei la vedere, dar el… deinduplecat. Poate pentru ca ea era prea batrina, batea spre 40, iar copilasii ceia de militari erau undeva intre consemn si dorinte. Intre gindul la un scurt si gindul ca le-ar putea fi mama.
***********
Ma deprima sobolanii. Stati, ca nu asa… ci sobolanii care simt primii pericolul si parasesc corabia. Oamenii care nu se simt responsabili pentru nimic altceva decit pielea proprie. Eventual si posesiunile. Cei care fug primii cind se impute treaba. Barbatii care dau bir cu fugitii in secunda in care apare fie si umbra unui cit de mic pericol, o responsabilitate sau implicare cit de mica. Calatorii care isi inchid ochii si urechile cind unul dintre ei e jefuit. Lasitatea in toate formele ei.
Aseara m-am intrebat de ce am ramas eu, singura, in compartimentul inghetat. In vagonul inghetat. Da, bine, e firesc raspunsul prim: tocmai pentru ca eram singura si prefer sa calatoresc asa, fie si in frig, decit la caldura si la inghesuiala. Dar mai e ceva: n-as fi plecat. N-as fi parasit corabia.
Vagonul ala, fara mine (si compartimentul de posta militara) vagonul ala n-ar mai fi avut rost si ar fi trebuit abandonat undeva. Un sentimentalism ieftin la face sa ma simt neconfortabil cind vad jucarii aruncate – dar si, dupa Craciun, brazii, cum impinzesc orasele. Iar bietul vagon, cu instalatia de incalzire stricata, fara nici un calator ar fi fost inutil atasat la tren si degeaba tractat. Bineinteles ca nu putea fi abandonat, pentru ca, in ciuda defectiunilor, diseara el va porni din nou la drum, plin de calatori inghetati, care platesc un milion de lei vechi pentru un drum.
2 Comentarii
ianuarie 14, 2008 la 11:21 pm
Frumos scris, frumos descris, m-ai adus exact acolo si am simtit frigul.
ianuarie 16, 2008 la 10:21 am
Hmmm… sorry, nu intentionam sa va ADUC acolo. Continuasem cu o bucata de ceva tare aruncata in capul CFR-ului, dar am ratacit foile si nu le pot posta. Cind le gasesc, o sa le lipesc in continuare.