Azi e ziua epigonilor (15 ianuarie, doamne, cit l-am urit pe Eminescu in scoala…), asa ca iti scriu o scrisoare. E o parodie, dar o sa ma ierti, si tu, si autorul textului original – postul lui nu merita o parodie, dar eu n-am gasit… alta rima. In definitiv, totul e o parodie dupa ceva.
Draga Medion,
Ai fost unul din cele mai misto si utile cadouri pe care mi le-am facut vreodata. M-a sunat intr-o zi editorul de la comunicare.ro si m-a intrebat daca nu vreau sa (mai) traduc o carte. Era o frumoasa carte despre cit de nasoala e o tara pe care, de altfel, multi fraieri o admira (in context e inutil sa amintesc care…) si eu m-am grabit sa zic da, pentru ca imi place sa critic – lumea si cam tot ce nu-mi place. Si m-am grabit sa-mi iau un laptop. Mi se pusese cumva pata, faceam naveta aceasta cosmica (1300 de km dus-intors) si m-am gindit ca in tren, cu ajutorul tau, am sa traduc mai eficient.
In tren, intre patul de jos si cel de sus de la incomodele cusete de sase locuri, am realizat ca simplul efort de a privi oarecum fix spre ecran se lasa cu greturi si varsaturi, desi nu ma stiai sensibila la miscare. Atunci mi-am zis: deh, relatia noastra a inceput mai abrupt… or sa vina si vremuri mai bune… Si te-am dus acasa.
Nu aveai office. Primele pagini din minunata carte dificila la care ma apucasem de tradus le-am “batut” tot la fratele tau mai mare, monstrul-desktop, cu monitorul lui de 21 de tzoli. Apoi cineva mi-a adus office-ul. M-am intors la tine. Erai asa frumos… si gol. Ca orice lucru frumos. Ca o femeie frumoasa sau un barbat epilat si dat cu crema care se plimba pe plaja “la trei papuci” de la Constanta in cautare de prada usoara si degraba suspinatoare pe umar. Am descarcat de pe monstrul-desktop TOATE pozele mele. Ce frumos torceai cind apasam delicat pe touchpad-ul tau… Punctul G al tuturor dorintelor.
Oricine se apropia de tine nu stia ce sensibil esti si te lovea cu degetul transformat in gheara. Clitorisul negru se intarea sub stimularea degetelor stingace… Numai eu stiam sa te imbunez. Si-mi juram atunci sa nu mai las pe nimeni sa te mai atinga vreodata.
Eram geloasa. Ma ascultai asa de frumos… Si erai silentios. Cind mi s-a stricat sapuniera (n.tr.: aparat foto bridge) si nu mai vedea cardul, de eram obligata sa descarc fiecare grupaj de 8 poze, erai prelungirea fireasca a aparatului foto. Pozam-descarcam. Si tot asa.
Am tradus cartea. Stateam cu tine in brate – la tara, in natura, casa nu avea inca decit o singura priza, undeva in exterior. Victor sapa fosa septica, aranja ca-ntr-un puzzle pietrele care urmau sa alcatuiasca peretii, iar eu stateam sub cires sau sub nuc si traduceam cartea. Pisicile veneau si dadeau si ele cu gheruta pe tastatura ta sau se oglindeau in ecran. Dar nu erau rele cu tine. Cred ca iti placea. Aveau blana asa de moale…
Apoi, asta vara, te-am tinut in brate. Stateam turceste, tu te sprijineai de genunchii mei, stateai oarecum in unghi de 45 de grade fara de pat, ca sa-ti las loc sa respiri. Mai stii ce vara nebuna a fost? Te-am impartit si cu Alex. Dar era prea cald… Nu ti-a placut sa te tin asa. Iar intr-o buna zi, te-ai inchis brusc. Nu intelegeam nimic. Mi s-a oprit respiratia. Toata viata mea era in tine. Tu erai viata mea.
Contineai tot: visele, conversatiile porcoase sau nu de pe fantezii, scenariile, traducerile, pozele, prelucrarile in photoshop, cartile, muzica… Tot ce conta. M-am uitat la tine. Erai mut, fara reprosuri, ca un amant care s-a trezit intr-o buna dimineata, dupa fix 12 luni de la prima intilnire, ca nu mai vrea. Sau nu mai poate? Exact cum spuneau si hirtiile cu care ne-am luat, si care garantau o relatie reusita pentru fix 12 luni. Ti-ai revenit dupa citeva minute, dar eu stateam in continuare si nu intelegeam nimic… Nu am plins, dar am inceput sa am indoieli. Stiam ca viitorul era sumbru, ca, de la acea mica cearta, nimic nu mai avea sa fie la fel.
Si n-a mai fost. Bateria parea incarcata, becul era verde, apoi dintr-o data pilpiia rosu si te inchideai. Aveai niste toane… doamne… Ca un barbat nehotarit. Ai devenit galagios, nu-ti mai tacea ventilatorul… De citeva ori te-am suspectat ca ai fi un tip din aceia, foarte destepti, care se joaca cu mintile femeilor slabe. Femeia – ochi alunecosi, inima zburdalnica… Ma mai uitam prin vitrine dupa altii, cind eram plecata te inselam la greu, dar aproape niciodata cu unul de calibrul tau: mai degraba cu alte desktopuri, functionale ca un one night stand – dar stiam ca tu si cu mine sintem facuti sa fim impreuna, oricit de nefericiti am fi. Ai continuat sa-mi faci figuri chiar si cind am decis ca nu-mi permit un altul. Situatia nu-mi permitea sa fac mofturi. Totusi, te-am dus la psiholog. Ploua cats and dogs, am mers pina la capatul lumii (de fapt, al Bd. Timisoara), m-a udat, paseam si injuram, ma luam la trinta cu cine arunca ploaia aia ciinoasa din cer. Cind am ajuns, un nene mi-a spus ca nu e rupta mufa de alimentare, cum banuiam eu. Si ca ar costa prea mult terapia – mai bine te inlocuiesc.
Am multumit si am iesit. Cred ca am sa aplic sfatul asta in alta directie.
Acum convietuim, aproape cu calm. Stam impreuna, ca doi batrinei, in garsoniera aglomerata de pe Luminisului, tu nu vrei sa mai vorbim decit daca-ti pliez cablul de alimentare sub tine intr-o anumita pozitie, ai hemoroizi care te maninca, de la cita caldura ai suportat sub fund de cind te-ai nascut – ai tabieturi: iti place, exact ca unui batrinel de un an si 7 luni, doar scaunul rosu rotativ. Respiri greu si, ca o amanta nabadaioasa care totusi a prins drag de mosneagul care nu era defel mosneag cind se casatorisera (ea din interes, el din singuratate) si careia ii va fi greu cind va ramine fara el, chiar daca acum nu mai fac… mai nimic impreuna, te privesc cu drag si iti spun povesti, desi stiu ca vei muri in curind.
Nu te mai iau cu mine peste tot. Esti prea greu, e incomod… Ti-am gasit un fel de inlocuitor. E un hard mobil pe care duc toata memoria mea si ma conectez la ce pot de cite ori am nevoie. Stiu, e ca o pastila care inlocuieste sexul – sau ca o casatorie de convenienta. Dar e tot ce mi putem face, nu?
PS: Am vazut un reportaj despre inima bio-artificiala. Oare un upgrade nu ar…? Nu stiu, ziceam si eu.
2 Comentarii
ianuarie 17, 2008 la 12:01 pm
he, he, astept o scrisoare deschisa catre toaster
ianuarie 17, 2008 la 12:05 pm
n-am toaster
iar scrisori in lipsa andrisantului nu scriu…