Simbata seara, trei posibilitati, toate de ora 23: Angels in America (de doua ori am pierdut prima parte a discursului lui CTP despre homosexualitate…), Miezul noptii in gradina binelui si raului (TVR2) si Amarcord pe Cultural.
In prima jumatate de ora am facut slalom intre cele trei. Apoi, cu parere de rau pentru Amarcord, am decis ca nu era momentul pentru Fellini, chiar daca multa vreme a fost preferatul meu, macar pentru Julieta spiritelor, daca nu si pentru La Strada. Sau celelalte.
Asa ca am prins sfirsitul prezentarii lui CTP.
Si am vazut, cred, primele trei episoade. Inutil sa spun ca mi s-a parut ciudata plasarea voita si vizibila in 1985 la inceput – ca, dupa aceea sa inteleg. Tema mileniului, a schimbarilor asteptate dar neintelese era acolo. Pusa chiar in cuvinte. Daca, cu ceva ore inainte, vazusem, la Regizorii, pe Cultural, o precizare referitoare la About Last Night (dupa piesa Sexual Perversions in Chicago, 1992, Edward Zwick) si la felul in care acest film a fost vazut drept ultima exultare a sexualitatii normale, debordante, in filmul hollywoodian, inainte de valul de filme despre homosexualitate, pericolul SIDA etc, acum ma uitam la un film cu adevarat post-modern, care depasea toate granitele conventiilor filmice. Un film descris si de CTP drept pozitionat cu maiestrie inainte de granita kitschului – jucat pe muchie de cutit, intre imaginile roz sau bleu cu ingerasi si duritatea ingrozitoare a realitatii crude.
Un film perfect plasat in 1985, la granita dintre marile temeri care au impartit secolul XX: razboi-viata-moarte-distrugerea planetei-individ-identitate-sexualitate-religie. Toate sint acolo si, desi e greu de crezut ca in trei ore pot fi tratate toate, in cheie minora, fara sa para ca se face apologia a ceva sau a altceva, Angels in America vorbeste despre toate. Droguri, medicamente legale sau nu, singuratate, relatii, frica, neintelegeri, interese, micime umana, limbi diferite, Babylon. O America a marilor dileme, frustrari, fringeri. O America in care protestantii, catolicii irlandezi, mormonii, evreii si homosexualii (definiti aproape ca o confesiune – e drept, intr-o scena cu aer de metafora…) coexista si se sprijina unii pe ceilalti. Un fabulos film despre unitate in diversitate. Despre o epoca a nevrozelor exploatate creativ.
Iar asta intr-un limbaj cinematografic aproape rococo, cu exagerari vizuale. Insa atit de bine orchestrate, incit risul sardonic nu a venit in nici un moment. Risul ala pe care-l avem, interior sau exhibat, cind auzim o manea, de exemplu. Care mie mi se pare culmea kitschului in muzica.
Nu. In Angels in America, potrivirile sint extraordinare – aproape indiciale. Discutia despre felatie, la radio, ascultata de o tinara mormona (?) umflata de Valium, in asteptarea sotului ei homosexual-latent, deliranta. Un discurs interior metamorfozat intr-o discutie la radio. Temerile femeii, cu nume predestinat, Harper, scoase la lumina in toate felurile. Discutia de la radio, halucinatiile ei asumate, programatice, aproape palpabile. Ca niste incursiuni intr-o alta dimensiune a ei, la care avea acces aproape controlat. Pe care le stia dupa semne. Alter ego-ul ei din halucinatie, prezentat si vestimentar (ambii aveau bentite albastre si haine largi, bleu sau violet-pal, fluturinde in jurul lor si stateau fata in fata, ca-ntr-o oglinda, la momentul marilor confesiuni).
Si nu, nu e un film nici flower power, nici underground. De fapt, marele merit al acestui film este ca scoate la lumina lucrurile acelea ascunse, laturalnice, dosnice, din vietile conservatorilor; din vietile americanilor proeminenti sau nu, despre care numai zvonuri ca ar fi atinsi de diverse morburi ne ajung la urechi. Republicanul homosexual; avocatul zefflemitor, dezinteresat de orice altceva in afara lui, dar cu un discurs de salvator al lumii; coruptia la virf; numirile pe favoritisme; posibilitatea inflentarii unor procese importante… toate astea par din filmele altora, nu dintr-al nostru. Nu sint personaje din filmulete marginale despre comportamente marginale si deviante, ci miros a main stream – si de asta sperie. Ne pot pune pe ginduri, personajele astea, de cite ori un cunoscut de-al nostru are un discurs anti-gay si conservator sau republican, un discurs dur si taios, cu o rectitudine morala discursiva extrem de coerenta – ne putem intreba cite poze cu el gol trimite unor barbati necunoscuti, agatati pe un chat oarecare?!
Apoi, o privire dihotomica asupra filmului ar putea suna cam asa: curat/versus/murdar, sanatos/versus/bolnav. Filmul asta este despre boala fizica si boala psihica, ambele avind ca punct de plecare spiritul (bolnav). Harper e bolnava la cap, so to speak. Ea ia pastile, e considerata fragila emotional sau cu probleme emotionale de catre chiar sotul ei care, de fapt, o pastreaza intr-o zona mentala a bolii doar pentru a-si mentine aparenta lui normalitate [el nu are o relatie sexuala cu sotia lui pentru ca ea e bolnava; in fapt, o face pe ea sa creada ca e bolnava pentru a nu avea relatii cu ea si pentru a nu fi nevoit sa se confrunte cu faptul ca e homosexual]. Pe de alta parte, Prior Walter e bolnav fizic, are SIDA. Imperfectiunea lui vine de acolo; boala spiritului lui vine din boala fizica. Eticile curateniei ca forma a binelui sint reprezentate direct – in replici care asociaza boala mizeriei.
Fragmentele din planuri diferite, salturile in oniric, in acest virtual de dinainte de virtualul Internetului, intoarcerile in real – modalitati de impachetare a unui mesaj complex, alcatuit din bucatele, fragmente, fracturi.
Nu am sa vorbesc despre actori; ei sint asa cum ii stiti: extraordinari: si cei cunoscuti, si cei mai putin celebri. Vorbesc insa despre o lume aflata la o granita; si nu e vorba de granita kitschului, ci de cea a disolutiei, morale sau nu. Dar sociale sigur.
