Aseara m-am uitat la Fata fara zestre. E drept, n-am reusit sa descarc decit volumul doi, asa incit… Dar e un film pe care mi-l doresc de mult timp. Care imi place prea mult. De inteles, am inteles de ce anul trecut – cind l-am vazut si auzit pe Mihalkov. Dar aseara, spuneam, am vazut din nou filmul… poate pentru ca se apropie B-Est.
Si am descoperit, in scena care este, probabil, cea mai tare si cel mai bine compusa – cea a petrecerii de pe vapor (bine, da, sint doua-trei-patru-zece scene, nu conteaza; e un ansamblu, chiar daca e alcatuit din mai multe secvente). Personajele: Serghei Sergheevici Paratov, Larisa Dimitrievna, umflatul Knurov, uscativul Vojevatov. Tiganii. apoi si Iulii Kapitanovici. Un cvintet amoros straniu. Dansul de imperechere, dansul pe care Larisa este rugata sa-l danseze in seara cu accente melancolice prefiguratoare ale sfirsitului – despre care se si vorbeste, de altfel Serghei Sergheevici a vindut Lasticika, iar acum nu face decit sa dea o ultima petrecere pe vasul iubirilor lui de tinerete trecuta.
Dar ce m-a uimit sa descopar in acest ansamblu de scene a fost gama caracterologica. Knurov, dupa cum ii e natura, maninca. In timp ce Serghei si Larisa traiesc povestea, Knurov maninca. Iar Vojevatov, un hedonist inconstient, se joaca cu un catelus, isi baga degetele in gura lui, zimbeste uitat de sine. Dar e crud, inconstient – dispus la duiosie si la experiment crud in acelasi timp. Da de baut catelusului cu aceeasi privire cu care se joaca cu el. Knurov, pe de alta parte, e inchis, conventional. Serghei, amorezul lipsit de constiinta, hedonist si el, dar intr-un alt sens. Iar Kapitanovici apare la final – practic, un alter-ego al Larisei, partea ei atit mai buna (in sensul conservarii) cit si mai rea (penibilul de care fuge Larisa – dat de situatia ei sociala) este compensat pe deplin de penibilul existentei lui Kapitanovici. Iar maritisul cu el, planuit – compromisul suprem. Acest alter ego al ei nu putea decit sa o omoare. Pentru ca Larisa nu putea supravietui rusinii.
Iar scena finala, cu ea murind dincolo de geam, out of the reach fata de oricare din barbatii dinauntru care au dorit-o, insa mai putin decit trebuia pentru a o fi avut – dementa. Kapitanovici o salveaza de doua ori: o data cu casatoria si o data cu moartea – insa cercul vicios al compromisurilor trebuia rupt. Stiu, sint o romantica incurabila. E posibil ca asta sa fie filmul meu preferat.
2 Comentarii
ianuarie 16, 2009 la 3:57 pm
e un film teribil de real si de trist…cam asa se intampla cand iubesti prea mult ,fara sa-ti pese de ce zic si cei din jur…merita vazut pt ca poti invata ceva din el:D
aprilie 26, 2009 la 9:52 pm
Frumos comentariu, bune observatii, e o bucurie sa constati ca nu toata lumea se uita doar la …suprafata plana a lucrurilor, la ceea ce izbeste ochiul intr-un film.