Nici nu credeam ca se poate sa faci un film – complet, cu tot ce-i trebuie, un film nu chiar experimental, adica – din plastilina. Zilele astea am vazut doua. La NeXt.
Primul a fost Madame Tutli-Putli. O cucoana, tipul nevrotic, aproape psycho, un fel de fata batrina plina de temeri si cu un aer de Bubulina mai slaba, isi ia in brate toata viata sub forma unor bagaje haotice si urca intr-un tren. Calatoria in noapte e plina de pericole. Mai intii, angoasa se dezvolta pe seama aglomeratiei, a tipologiilor umane prezente in compartiment: cuceritorul agresiv/sexual, jucatorii de sah-a-la-fortune de sus, de pe plasa de bagaje. Apoi Miss Tutli-Putli, admirabil desenata si modelata, cu o privire umeda, de femeie care asteapta ceva care nu mai vine, se trezeste singura in compartiment. Bagajele au disparut; trenul e oprit in noapte, lucratorii umbla pe culoar si incearca sa repare ceva, domnisoara se panicheaza. Umbrele pe care le vede par hypenated si se transforma in amenintari de moarte. Nu cu moartea. Un fum verde intra din podele in compartiment, iar femeia o taie la fuga prin tren. Nu fuge de ceva concret – mai degraba, de temerile din interior. De ea, dar tot spre ea. Trenul e asa de… romanesc, incit filmul pare facut la noi. Doar locomotiva imi spune: America. Madam Tutli-Putli, un nume cu subinteles, fuge de fantomele din viata ei printr-un tren care merge spre nicaieri – dar e atit de veridica, incit sint locuri unde artificialul plastilinei e doar un factor temperant al senzatiei acute de realism.
Apoi Lovesick. In aceeasi cheie dramatica. Personaje ranite, psihic sau fizic, au o intilnire care panseaza rani. El, la doctor, cu inima frinta. Doctoru’ i-o scoate, o capseaza frumos si apoi il trimite cu ea la laborator. Inima pulseaza in mina tinarului, mai-mai sa crape din nou, sub stitch-uri. Cind iese pe hol, El, confuz si nelinistit, o vede pe Ea. Ea e o fetita ametita – aspect redat foarte interesant, sculptural, prin aceea ca are capul sucit la spate. Dar asta nu e doar un amanunt haios, ci e tratat cu toata seriozitatea. Realismul cu care Ea se chinuie sa-si scoata haina, cu care se uita mai intii cu spatele, apoi se intoarce sa vada cu ochii, apoi se intoarce iar si se aseaza este de o logica perfecta. El o ajuta sa-si puna haina, cind ea iese din cabinet [timp in care el da inima la laborator], iar ea, cu recunostinta, isi apropie capul de pieptul lui. Si atunci, minune! [numai reclame proaste imi umbla prin cap la ora asta...] – fetei i se intoarce capul la loc. Ea pleaca, fericita; dar din cauza de uitat lung in urma ei, lui i se intoarce capul… Si tot asa. Oricum, la final, nimeni nu mai are nimic in neregula. El nu mai plinge, inima nu i se mai zbate, ea e bine…
Dar dincolo de povestile din filmele astea, e remarcabil cum la acest festival s-au adunat filme de atitea feluri – si ma refer aici in primul rind la sectiunea competitie. Bine, premisa festivalului – accent pe sunet si regie, fiind un festival dedicat memoriei lui Cristian Nemescu si Andrei Toncu – a dus la selectarea unui mare numar de filme in special pentru coloana sonora. Dar au fost atit filme experimentale, cit si puternic narative. Si realiste, si metafore. Si filme la care a contat ideea, si filme de o estetica plastica puternica. Abia astept premierea de miine…
