Festivalul de anul asta a avut inscrise in competitie un mare numar de filme de scurt si mediu metraj. La vizionare, am simtit diferentele dintre filme – diferente pe care logline-ul sau mica descriere de catalog nu mi le releva decit de o maniera personala, subiectiva (nu poti avea decit reactii de tipul asta ma intereseaza ca tema, asta nu – nimic mai mult). Unele filme erau placute imediat de public. Freamat in sala, risete, aplauze. Altele, mai greoaie, mai asezate, mai lipsite de dinamism, treceau fara sa produca prea mare zgomot.
Dupa vizionari, in zona de socializare, am intrebat cit de mult am putut, oamenii, ce filme le-au placut. Membrii juriului. Oameni din programele paralele - selectioneri din festivalurile straine. Am vorbit si cu regizorii filmelor asupra carora aveam indoieli.
Cum ar fi Maraton - nu intelesesem exact ce e cu urmele alea de pantofi, pe care modelul le vede pe tren (cind inchide ochii intermitent, ca obturatorul camerei de filmat) si pe care le face cu un pantof inmuiat intr-o galeata de vopsea. I-am povestit lui Kaspar Jankis “lectura” mea asupra scenei, a admis ca asta era… iar apoi mi-a spus ca, de fapt, are doua versiuni ale filmului, iar in cealalta, toate referirile la acele urme dispar: ramine doar maratonul si orasul. Tot asa s-a intimplat si cu When We Are BIG, filmul excentricei (cintarete de opera-regizor) Eveline Ketterings. Am discutat ambiguitatile din filmul ei – o fetita de citiva ani intra intr-o piscina amenajata in living room-ul lor (sau in loc de living room), impreuna cu tatal ei, cu care se joaca si pina sa intre, si in piscina. Tatal ei, insa, de la un punct se aseaza pe fundul piscinei, tinind-o, in continuare, strins de mina si sta asa, in fund, cu o privire absenta – cum paruse ca are si mai devreme, cind fetita il impingea si el nu reactiona. Lecturile aberante gen “a omorit-o intentionat”; “fetita se zbatea sa-l traga in sus si sa-l salveze” etc. pe care le auzisem la altii (si inclusiv la Gorzo, in sesiunea de chiu-en-dei/Q&A’s… romaneste) au fost infirmate de autoare. Am intrebat-o daca am inteles corect, ca tatal are, de fapt, un fel de blackout, cum avusese si inainte – iar Eveline mi-a spus ca da, e interpretarea cea mai apropiata de realitate, dar si singura pe care nu a auzit-o pina atunci ca posibila de la altii.
Si au mai fost si alte filme cu ambiguitati in ele. Poate nu asa de mari; poate nu fundamentale. Dar, cind tragi linie si te uiti la premii, cele care au cistigat au fost filme care nu creau confuzie. Erau clare si, chiar daca nu perfecte, macar linistitoare in mesajul lor.
Marile absente, insa, de la premii, au fost Under the Skin, Tag! si The Man in 301 – doua la granita experimentalului, Tag! destul de adunat narativ. Despre The Man in 301 as putea spune chiar ca este unul dintre filmele destul de aproape de ideea festivalului [accentul asupra coloanei sonore, a muzicii, pe care il are NeXt, dar si prezenta aproape a lui Jamie Travis], dar care nu a fost gustat nici de public, nici de juriu.
