La B-est am vazut, ieri, un film deosebit. I am from Titov Veles (Jas sum od Titov Veles). Imaginati-va: un film care vorbeste despre o poveste individuala si, in acelasi timp, reuseste sa vorbeasca si despre societate. Si despre contextul socio-economic precis – fundalul filmului. Adica exact asa cum ne recomanda toti script doctorii cu care am avut de-a face in ultimul an: atit o poveste vie, despre oameni, cit si factorul national. Nu-i de mirare ca este unul din filmele care au primit finantari de la coana Europa, prin fondurile sale si prin Eurimages.
Ma uitam la I am from Titov Veles (Afrodita, personajul principal, spunea: m-am nascut in Titov Veles; un oras care a luat numele lui Tito; acum se mai numeste doar Veles) si mi-am adus aminte de Stalingrad, orasul lui Stalin din inima Romaniei. Ma uitam la I am from Titov Veles , un film facut de o casa de productie care se numeste “Surorile si Fratele Mitevski, si m-am gindit la Baia Mare si la cit de potrivit e ea – sau Copsa Mica, for that matter, ca fundal pentru un astfel de film.
Titov Veles e fratele de peste granite al orasului Baia Mare. Ambele, in industria mineritului si al prelucrarii plumbului. Ambele, intr-o covata alcatuita din dealuri si munti de mica inaltime. Ambele orase industriale, cu oameni cu diferite handicapuri si diverse grade de adaptare sau neadaptare la realitatea socialista – acum in schimbare.
Iar filmul este despre o familie. Disfunctionala; mama fugita in tara ei natala, familia ei despartita fortat si trimisa partial in Romania. Fetele, trei, neadaptate. Una nu vorbeste. Intentionat. Ea spune ca vorbeste doar in vis. O cheama Afrodita si e naiva dar si stranie in acelasi timp. Pe Slavica o vedem cel mai adesea in proces de administrare a metadonei, de care e dependenta de aproape doua decenii. Sapho este erotomana sau aproape, disperata sau aproape, vrea sa fuga – si fuge. In Grecia. In film se vorbeste destul de mult despre afurisitele de vize si ce poate sa insemne viata in asteptarea unei vize. Tot asteptind viza, Sapho si Afrodita se duc sa se plimbe pe formele de relief artificiale create din halde de steril. Isi povestesc amintiri din copilarie, de cind mama lor le trimitea acolo, departe si sus, sa se joace, pentru ca vintul facea ca acolo aerul sa fi fost cel mai curat.
Totusi, I am from Titov Veles nu e doar un film despre o familie – fie ea si disfunctionala. Este despre sechelele unui regim: oameni care nu se regasesc dupa caderea regimului; despre privatizari oneroase, atit de cunoscute si noua. Despre privatizari facute doar pentru vinzarea fabricilor la fier vechi (remember, Ioan Nicolae, patronul FC Brasov, despre care se stie ca a cumparat una din cele mai mari fabrici din Rasnov, alcatuita in mare parte din utilaje din inox – si a vindut-o la fier vechi).
Si totusi, la fel de mult e un film despre maternitate, in registru oniric. Despre retragerea intr-o lume interioara a unor personaje deceptionate de lumea exterioara. Iar imaginea, asa cum am mai amintit pe undeva pe aici, a fost una speciala: culorile au fost magistral minuite pentru a transmite semnificatii: Afrodita, odata intrata in lumea sexualitatii, a inceput sa poarte rosu, sa manince mere si rosii. Obsesia pentru rosu versus verde (verdele, mai ales un verde pal, era al visului, al Afroditei pure din prima jumatate a filmului, al apei curate si chiar al copilului visat de Afrodita, copil creat de mintea ei si nu de unirea fizica cu un barbat) reprezinta firul director al filmului; cu ajutorul culorilor I am from Titov Veles este mult mai mult decit o simpla cronica de familie sau fresca sociala. Este filmul care merita un premiu. Asteptam sa vedem daca se intimpla. La B-Est.
10 Comentarii
aprilie 20, 2008 la 11:40 pm
Un simplu comentariu tehnic. Cu tagul … , textul apare aliniat la dreapta.
aprilie 21, 2008 la 12:20 am
Ar fi mult mai bine daca cineastii europeni s-ar concentra pe transmiterea unor mesaje cu ajutorul unor filme mai comerciale. Exista o arta si in know-how ul de a fi comercial. Filmul despre care vorbesti, pare a fi unul interesant, mai ales ca beneficiaza de un comentariu al unui initiat in materie. Problema, asa cum vad eu lucrurile, consta insa in incapacitatea cineastilor europeni de a modela, de a transmite mesaje prin filme. Sigur, nu-ti spun nimic nou. Probabil ca europenii, spre deosebire de americani, sunt mai degraba adeptii cinematografiei ca arta, insa ei deja au pierdut contactul cu publicul larg. Gandirea complicata a europenilor, reiese din toata istoria acestui continent. Numai daca ne uitam la modul complicat si intortocheat in care este structurata o capitala europeana fata de modul simplu, pragmatic si eficient in care este structurat un mare oras american si putem imediat sa ne dam seama de diferente fundamentale in modul de a privi lucrurile. Grandoarea Americii razbate din orice este “made in America”. Incepand de la tuburile de medicamente care sunt foarte mari, continuand cu imensele constructii, America sugereaza un spirit liber, un spirit vizionar, orientat catre maretie, poate pe alocuri lipsit de farmecul micilor amanunte care pot fi considerate ingrediente de nelipsit pentru unii, dar cu siguranta un spirit mai potrivit aspiratiilor de moment ale omenirii. Gandirea marunta a Europei ramane din punctul meu de vedere o frana in calea progresului. Adaptabilitatea artistilor europeni la ceea ce inseamna modern, a devenit aproape inexistenta. Filmul ca arta presupune stapanirea multor aspecte care in total fac ca acel film sa fie perceput ca atare chiar de catre criticii de film. Un film bun este un film care deopotriva primeste laudele criticii dar si pe cele ale omului obisnuit. Ale beholder ului care sta cu bratele incrucisate intr-o sala de cinema si spune :
‘Hai impresioneaza-ma!” Care este rolul filmelor si cui ar trebui ele sa se adreseze? Obtinerea emotiilor a efectului de coplesire, transmiterea unor mesaje nobile, trebuie sa fie scopul cineastilor care sunt adeptii artei cinematografice. Folosirea unor elemente in exces, simbolistica impinsa la extrem, lipsa ritmului, folosirea excesiva a tehnicilor imagistice sunt cateva din reprosurile pe care le-as putea face europenilor.
Europenii cauta prea mult realitatea in scenarii, si prea mult simbolistica in imagini si dialoguri. Dorinta lor de a se delimita de filmele de consum, ii impinge intr-o directie total opusa, cu alte cuvinte, de la o extrema in cealalta.
Scuza-ma pentru comentariul mult prea lung, nu stiu daca se intelege ceva, am scris ce gandesc fara sa revad.
Victor
aprilie 21, 2008 la 8:30 am
Partial sint de acord. Adica teoretic, ce spui tu e perfect plauzibil. E drept, ai pus problema in termeni diferiti de discursul tipic al criticului de film orientat spre comercial, dar asta e un merit, cum ar veni, in cazul asta.
Totusi. eu sint un altfel de public – si, pentru ca nu ma da pe spate aproape nimic din ce e american, nu ma pot conecta la viziunea asta. Pentru mine, un film trebuie sa fie complicat, plin de metafore, sa ma faca sa ma gindesc. Sa ma impresioneze intr-un mod profund si eventual sa nu fiu foarte sigura de ce – toate astea, ca sa il consider un film bun.
E drept ca pot sa ma uit la aproape orice film, cu mici exceptii (filmele de groaza, alea cu batai, majoritatea musicalurilor…) si pot gasi chiar satisfactii in asta, satisfactii marunte, de privitor [as opposed to intelectual ones]. Dar tot spre filmul european si asiatic si sudamerican ma indrept cind vreau substanta. Gindirea europeana, asa perimata si complicata, cum zici tu ca ar fi, mi se potriveste. De aia ma gindesc sa emigrez in Canada sau Columbia si nu ma intereseaza America…
Oricum, felicitari pentru comentariul lung.
aprilie 21, 2008 la 10:18 am
Hmmm, schimbarea unui cuvant poate deturna sensul intregului comentariu pe care l-am facut. Eu am scris referitor la gandirea europeana : complicata si intortocheata dar mai ales gandire marunta. Asta am scris. Perimat probabil se intelege in fraza unde scriu despre incapacitatea artistilor europeni de a se adapta la modern. Dar nu am generalizat, scriind despre o gandire europeana perimata.
Si eu ma uit aproape la orice film. Am avut mentori care m-au invatat sa iau ce este bun dintr-un film, spunandu-mi ca in orice film exista ceva bun. Trebuie doar sa descoperi ce. Apoi, aceiasi mentori, m-au invatat sa nu vorbesc despre un film, fara sa am argumente, fara sa explic foarte clar ce consider ca este gresit si ce este bun in film, incepand de la scenariu, continuand cu interpretarea, cu luminile, cu sunetul, cu muzica…, dar stii tu mai bine. As mai completa ca spre deosebire de tine, eu nu exclud din start o categorie de filme. Asa cum nu refuz sa ascult un anumit gen de muzica. Sau sa citesc un anumit gen de literatura. Asta, pentru ca asa am fost educat.
Pentru mine, un film trebuie sa cuprinda si metafore dar trebuie sa le imbine armonios cu multe altele. Am scris, este unul dintre reprosuri, cineastii europeni nu au simtul masurii. Simbolistica excesiva combinata adeseori cu realismul vietii cotidiene, personal nu o pot considera arta.
Imi amintesc despre o replica pe care am auzit-o, cu ceva timp in urma iesind de la un film, Misiune Imposibila-banuiesc ca stii despre ce este vorba. In spatele meu, pe scari, el cu ea. El catre ea : “Bai a fost misto, intr-adevar. Dar nu a fost real.”… Un film nu trebuie sa fie “real”. Un film poate sa ma impresioneze cumva, sa simt emotia, sa ma faca sa ma gandesc si dupa ce am terminat vizionarea dar poate la fel de bine sa ma destinda, sa ma faca sa rad, sau poate sa-mi creasca adrenalina, oricum ,un film este din punctul meu de vedere, arta de a imi transmite emotii, arta de a-mi solicita gandirea, dar mai ales, arta de a ma face mai bun.
Parte din valorile americane sunt indoielnice. Parte din valorile occidentale sunt indoielnice. Insa trebuie sa vedem si ce este bun. Zic eu. America, prin muzica si prin filme, a reusit sa-mi mentina spiritul liber intr-o vreme cand traiam lipsiti de libertate. Ma refer la perioada ceausista. Eu am 39 de ani. Crede-ma ca in perioada aia, urmaream metaforele cu aviditate in toate creatiile cinematografice romanesti. Daneliuc sau Pita reuseau la vremea aia prin metafore sa transmita mesaje si idei absolut interzise. Unde erau europenii in vremurile alea cu asa zisele lor creatii pline de metafore? Ce mesaje au reusit ei sa transmita sutelor de milioane de oameni din blocul comunist? Nici unul, iti spun eu. Dezinteresul lor pentru oamenii care traiau lipsiti de libertate a dovedit odata in plus daca mai era nevoie, gandirea lor meschina si marunta. Acum, odata ce americanii ii imping de la spate intr-o Europa unita in care Germania munceste aproape pentru toti, odata ce tot americanii le-au facut rost de o noua piata de desfacere, respectiv noi si altii ca noi, au inceput sa aiba iar glas.
Valorile europene sunt in opinia mea, mai indoielnice chiar decat cele americane. America macar are o scuza. Este motorul omenirii. Este firesc sa-si impinga locuitorii de la spate, cu pragmatism, sa-i rupa de poezia vietii atata timp cat in baza lor sta tot viitorul. America si-a asumat un rol care cere sacrificii din partea locuitorilor sai
si aduce critici din partea observatorilor.
Ma opresc.
) brusc, dar iarasi am scris enorm si printre multe lucruri care nu-mi plac, este acela de a scrie. Nu stiu de ce imi vine sa scriu atat aici…
aprilie 21, 2008 la 10:51 am
Poate pentru ca te simti liber… din cauza ca aici nu prea exista judecati si presiuni, vizitatori care sa nu inteleaga sau spirit de competitie sau lupta pentru trafic – si nici politeturi sau floricele dragalase pe front page pentru atras cititorii. Probabil de aia ai scris aici.
Asa… sa-mi pregatesc penelul. E cam asa: eu am zis de la mine “perimata”, pentru ca asa am receptat eu mesajul tau despre Europa. Europa poate fi perimata, dar mie mi-e aproape. Ca sa explic: din toate tarile prin care am fost, cel mai mult mi-au placut Ucraina si Republica Moldova (in comparatie, de exemplu, cu Olanda si Ungaria) – si asta pentru ca eu sint retrograda si decadenta si lipsita de ambitii tipic americane. Marginala sau cum vrei sa zici… Desi imi place sa am mp3 player si laptop si aparat foto dslr. Iar aici e paradoxul. Insa nu ma deranjeaza prea tare.
Europa aceea care in anii 60-70-80-90 a stat cu bratele incrucisate nu mi-a placut nici mie foarte tare, desi am vazut citeva filme interesante (nu multe), facute in acei ani. Imi place insa Europa de dupa zidul Berlinului – caderea lui – si Europa ultimilor ani, cu luptele identitare ale popoarelor impinse de frica intr-o uniune impotriva naturii. Imi place ca are probleme, cu romanii, cu tiganii, cu turcii si rusii; cu inflatia, cu imigratia, cu sexualitatea si religia. Ca se confrunta cu lucruri care o fac sa fie din nou vie, ca inaintea marilor prefaceri si transformari. Eu simt o mica revolutie care se coace in aer, nu stiu in ce masura pericolul chinez e mai mare decit pericolul american, pentru aceasta Europa, dar exista amenintari invizibile. Culturale as well.
aprilie 21, 2008 la 10:53 am
PS: Eu nu stiu care sint valorile acestor ani. Mi-e teama ca sint cele gresite. Dupa mine, valoarea suprema, care ar trebui sa ne anime, ar fi prezervarea planetei intr-o stare functionala. Care include pacea, traiul ecologic, dezvoltarea sustenabila (haha, cine stie de fapt ce inseamna cu adevarat asta?!) si inca vreo citeva faze.
Mircea: mercic, desi nu stiu ce ai vrut sa spui cu tag… Dar banuiesc ca era ceva de bine. Anywayz: interesant blog. O sa il trec in blogroll.
aprilie 21, 2008 la 12:04 pm
In Ucraina nu am fost, insa in Republica Moldova am stat vreo 6 luni acum vreo 3 ani. Nu pot spune nici ca mi-a placut nici ca nu mi-a placut. Insa ce pot spune cu certitudine, este ca in vest mi-a placut mult mai mult decat in Romania. Asta in primul rand datorita negativismului, a gandurilor intunecate care bantuie Romania. Presiunea acestor ganduri se rasfrange destul de puternic asupra mea si uneori devine chiar insuportabil. Pentru mine.
Lupta pentru un petec de pamant care oricum va deveni bun al Europei unite, face parte din gandirea marunta a Europei, a carei istorie insasi, sta marturie a acestor interese meschine care a animat batranul continent si il anima inca. Una peste alta, nu vreau sa demonizez Europa. Ma obligi doar sa ma pozitionez in partea asta. Asa cum am scris, incerc sa gasesc un echilibru in toate. Inclusiv in parerea mea despre Europa. Insa pozitionarea ta impotriva Americii ma face sa intru cu argumente negative relativ la Europa. Cam acelasi lucru s-a intamplat si in discutia despre Cuba. Ai pus un verdict foarte sigur, neluand in calcul o multime de aspecte. Si atunci m-am pozitionat in contradictoriu, nu pentru ca nu apreciam ideile care razbateau din articol,- dimpotriva, insa consider ca modul tau de a judeca trebuie sa fie mai flexibil.
Sper sa nu mi-o iei in nume de rau. Tu stii ca eu am crezut ca esti barbat, si ti-am scris de la inceput ca te gasesc o persoana cu totul speciala. Chestia cu “la femei este ceva obisnuit” era o gluma dupa cum ti-ai dat si tu seama.
Nu stiu daca scriu aici doar pentru ca nu este un blog comercial, sau doar pentru ca ma simt liber. Cred mai degraba ca este vorba despre un challenge. Inca de cand te-am citit prima oara, te-am gasit extrem de inteligent(a). Scriu asa pentru ca la vremea aia credeam ca esti barbat. Mai degraba asta ma face sa caut comunicarea cu tine.
Am preluat leapsa muzicala.
aprilie 21, 2008 la 12:30 pm
Bine ai facut (cu leapsa)
Cred ca am o tema serioasa de meditatie: flexibilitatea. Dar cred ca nu sint inca pregatita sa atac tema asta. Nu demonizez America, pur si simplu nu-mi place si nu ma regasesc in ea. Adica si in film – ma regasesc in personaje marginale si total non-americane (personajul principal din Three Women, de exemplu – sau altele asemenea…). Iar Europa e cumva acasa; inteleg majoritatea temelor si temerilor ei, sociale, culturale, economice si, citeodata, politice.
Dar am sa ma mai gindesc. Promit.
multumesc de aprecieri. si pentru mine e un challenge, citeodata, sa raspund pe unele bloguri la unele texte.
aprilie 21, 2008 la 1:03 pm
Legat de leapsa. Pana la urma conteaza si despre ce este vorba in piese sau se considera doar titlul. Este o diferenta. Mare.
aprilie 21, 2008 la 1:09 pm
pai cred ca e la latitudinea fiecaruia, cum se simte
pina la urma fiecare din noi percepe intr-un mod foarte personal fiecare piesa/mesaj. de aia e si greu sa inteleg eu de ce o anumita piesa e perfecta pt tine – si invers…