A fost prietenul meu

Jump to Comments

1962. Pe Pro Cinema. Cu un Victor Rebengiuc foarte tinar, aproape copil – si o gramada de alti actori aproape necunoscuti. Pe linga Stefan Mihailescu Braila, intr-un rol de comic deloc comic.

Intr-o perioada in care neorealismul italian inca mai scotea filme cu accente sociale, romanii faceau filme care, privite cu sonorul inchis, ar fi putut semana: blocuri noi, spatii virgine in mijlocul orasului, oamenii imbracati aproape la fel ca in occident, adica saracacios si in culori care, in alb negru, par sterse. Dar mesajul, constructia filmului sufera de consistenta. A fost prietenul meu, desi are o poveste interesanta, este prea rigid jucat. Cele doua personaje principale masculine ale povestii duble (jucate de actorii citati mai sus) locuiesc in acelasi bloc. S-au facut multe filme, in anii aceia, despre exodul de la tara la oras, de la casa la bloc. Despre relatiile care se stabilesc intre oamenii care sint nevoiti sa traiasca impreuna, dupa orinduirile socialiste. Tot asa e si Serenada pentru etajul XII, doar ca putin mai hazliu.

Problema filmelor astora este, insa, ca incearca sa cuprinda prea mult: latura socio-economica, relatii de familie-probleme de familie (divorturi, parinti si copii); relatii de dragoste complicate, dar nu furtunoase, cazute in derizoriu; eroism, razboaie, traume; latura profesionala (medicina, cercetarea); juraminte pionieresti – toate intr-un singur film. Si spre final, tot mai multe fraze din acelea: Fiecare avem ceva de uitat… Ei au murit atunci, pentru ca toate cite sint sa fie…

Si tot asa. Chestia e ca, in ultimele citeva luni, au fost mai multe filme facute in acei ani; unul chiar in aceeasi cheie, cu blocuri neterminate si santier si tineri care se jucau de-a mama si de-a tata si isi imparteau spatiile dintr-o ipotetica viitoare casa (apartament, casa era tabu in alegerea locatiilor pentru filme). Nu-i mai tin minte numele – si de altfel nici povestea, din cauza prea marii incarcaturi narative, incarcatura prost distribuita. Lipsa scenaristilor profesionisti facea ca filmele din acea perioada sa fie cumva, mai rigide, oricit de bune ar fi fost replicile – din cauza lipsei lor de ponderare (chestia aia pe care americanii o stapinesc atit de bine, cind intr-un singur cuvint ascund o intreaga situatie, pe care dupa aia nu mai au nevoie sa o descrie sau sa o trateze descriptiv si pe larg).

Oricum, laudabila initiativa Pro Cinema de a da din filmele vechi, asa cum in ultimii ani ne-a tot dat B1Tv. Nu de alta, dar se mai strecoara printre ele si filme despre o epoca demult apusa, despre care nu stiu mai nimic. Anii ‘60 din Romania.

Later edit: Genericul de final – o surpriza: Dumitru Carabat scenariul si Andrei Blaier regia.

2 Comentarii

Filed under Romania, adictii, analiza, antropologie, brandul de tara, cinema, cultural studies, fictiune, film, film romanesc, instigare, orasul, semiotica si margarina, televizor

Etichete blocatarii, filme vechi, pro cinema, romania urbana