Dihotomii celebre

Jump to Comments

In cultural studies, exista o orientare care analizeaza discursurile, dar si comportamentele de comunicare prin prisma unei (sau mai multor) dihotomii – mai mult sau mai putin fundamentale. Cele mai cunoscute, deci, sint: bine/rau, frumos/urit, noi/ei – de obicei, folosite si cumulativ. Iar cea suprema, natura versus cultura.

Ea explica, de altfel, polarizarea majoritatii instantelor discursive din comunicarea moderna (si non-beletristica, pentru ca acolo multitudinea de nuante anuleaza viziunea maniheista). Totusi, cea mai importanta dintre ele, natura/cultura, este de intilnit oriunde. O intilnim in dezbaterea, de acum celebra si pe tarim romanesc, evolutionism/creationism. Si in dezbaterile ecologiste, despre interventia umanului asupra planetei. Si in discursurile despre modernitate, post-modernism si pasunism (de exemplu). Si in dezbaterea conservatorism versus liberalism. Si mai peste tot.

Totusi, diferenta de paradigma este data de o inversiune fundamentala care se petrece la nivelul operatiilor formale de semnificare. Varianta corecta, acceptabila si acceptata in acesti primi ani ai secolului XXI, este: natura e rau, cultura e bun. Adica facem totul pentru a despuia natura de cele bune in ea; apoi le cream pe cale artificiala si le re-semnificam in ceva bun, insa artificial (si, deci, apartinind registrului “civilizatie”, adica, ati ghicit, cultura).

De aia nu se mai poarta parul pubian (and for that matter, nici un fel de par decit cel de pe cap si gene/sprincene). Parul pe corp fiind o reminiscenta a animalului din noi, in epoca de profunda artificializare a naturalului – epoca continuata si de cercetarile in domeniul genetic/ADN etc – in care traim el trebuie sa dispara. La fel, frumusetea (naturala) a dintilor sanatosi este enhanced cu ajutorul strasurilor si a altor artefacte.

Pe de alta parte, toti cei care nu sint fashionable, trendy si cool si hip vad lucrurile exact invers. Pentru ei, e valabil tot ce e natura (desi exista oaze extinse de cultura in acest ansamblu de “natura”). Si poate din acest motiv sint priviti ca ciudati, retrograzi, invechiti, stranii, paranoici… Asa cum am auzit acum ceva vreme un prieten spunind ca toate chestiile astea ecologiste sint niste bullshituri, ca planeta va continua sa existe chiar daca Bush va face totul ca sa iste cel de-al enspelea razboi mondial, ca poluarea si efectul de sera nu exista, ca totul e ok si incercarile ecologistilor sint penibile.

*

O alta dihotomie care merita discutata este “noi” versus “ei”. Noi, de obicei, sintem: civilizati, rezonabili, normali, dezvoltati. Umani. Buni. Ei sint, cel mai adesea, rai, subdezvoltati, de neinteles (asta e, totusi, o idee de inteles in contextul unei gindiri europene coloniale in esenta) si, mai presus de toate, teroristi. In discursurile aceluiasi Bush, de exemplu, lupta impotriva terorii/teroristilor ocupa cea mai mare parte, insa este subtil investmintata in diverse efecte retorice de natura sa abureasca (a se citi “spin”) cititorul sau ascultatorul. Sa-l faca sa se identifice cu “noi” si sa se delimiteze, atit discursiv, cit si comportamental, de “ei”: dar nu de ei cum sint in sine, ci cum sint construiti si semnificati tot de noi.

De unde conchid eu ca lupta, in zilele noastre, e mai subtila; ea nu mai foloseste arme, ci semnificatii.

1 comentariu

Filed under adictii, analiza, antropologie, cultura media, cultural studies, demolari si nationalizari, documentar, instigare, instigare la gindire, note de curs, orasul, problema resurselor

Etichete dihotomii, discursuri, ecologie