mai 6, 2008...7:19 pm
Lost in transition. O privire dura asupra interculturalitatii.
O tranzitie perpetua, tineretea noastra. Azi, la televizor a fost, din nou, Lost in Translation. Filmul Sofiei Coppola, unul la fel de dark si apasator ca primul ei film, insa cu un final pozitiv. Maturizarea regizoarei nascuta sub semnul filmului, intr-o familie dedicata industriei, se simte destul de mult in personajul lui Bill Murray. Desi personajul principal al filmului este interpretat de Bill, totusi, se simte de-a lungul filmului identificarea regizoarei atit cu el, cit si cu ea. Din disperarea (lipsa de speranta) a celor doi putem recompune o stare. Dar nu doar starile lor preexistente intilnirii cu Tokyo-ul conteaza, ci si fundalul – orasul strain care, departe de a reprezenta decorul exotic si idilic al unei calatorii de vis, se transforma, din mici amanunte, in cel mai ostil mediu in care crizele existentiale ale celor doua personaje se desfasoara.
Dar dincolo de povestea de dragoste, dincolo de povestile de depresie si cautare sterila de sine, se afla o alta poveste: cea a socului cultural. Asa cum Mel Gibson a ales pentru filmul sau intraductibila limba aramaica, si Sofia Copola a ales sa ne lase sa ne confruntam cu aceeasi problema de intelegere pe care au avut-o si personajele sale cind au trebuit sa se descurce, fara prea mare ajutor (de traducere), intr-un oras dedicat unor alte lucruri – un oras cu un stil prezentat de asa natura, incit demersul cinematografic seamana destul de mult cu demersurile filmice antropologice de dinainte de marea impacare intre civilizatii.
Ce vreau sa spun? Ca asa cum ne amintim, primele filme despre populatiile considerate atit de deferite de catre noi incit au fost catalogate imediat ciudate sau exotice, erau, in esenta, destul de dure, chiar cinice, cu populatiile studiate. Descrierea lingvistica a obiceiurilor unor comunitati umane pe care nu le intelegem nu este atit de cruda si de patronizing cum poate fi descrierea cinematografica. Exoticul, atit de cautat in orice, reprezinta, in fapt, un concept prin care populatia europeana (civilizata, cum altfel!) desemneaza acele aspecte ale alteritatii care nu sint intrutotul negative, ci oarecum acceptabile, daca sint privite ca niste ciudatenii – sa ne amintim cum se raporteaza americanii la calatoriile in haiti, cu ce freamat usor excitat asteapta, cind merg in croaziere, debarbacarea pe un tarim unde sint asteptati de fetiscane negrute cu titele goale si parul desfacut si cu eternele ghirlande de flori la git.
Iar in Lost in Translation, Sofia Coppola pare a face un demers invers – desi cu acelasi efect, de privilegiere a neobisnuitului dintr-o cultura atit de straina noua, incit nici nu se mai oboseste nimeni sa ne traduca (celebra dihotomie noi/ei e la mare pret aici, insa nu e corelata cu noi=buni, ei=rai, ci noi=destepti, profunzi si cu crize existentiale, ei=stupizi si superficiali – chiar daca aici e vorba de doar doua personaje americane cu crize, din 5-6). Departe de a fi sedusa de departari si de aerul, nu-i asa, exotic, al Japoniei, regizoarea este rece si dura. Tokyo-ul, privit prin ochii ei, este o metropola imensa si stupida, plina de oameni stupizi, majoritatea japonezi. Stupizi si de neinteles. Cu preocupari infantile, cu un mod de relationare lipsit de sobrietate (adica exact pe dos de cum ne asteptam noi, indopati ani dupa ani cu produse de lux marca “Sho Gun” si alte artefacte culturale asemanatoare). Sa ne amintim numai vizita in studioul de televiziune sau scurta intrevedere cu prostituata care-i fusese trimisa drept “cadou”. Ei, exact aceasta stupiditate si lipsa de masura a personajelor nipone (care erau agresive prin insistenta, prin obtuzitatea cu care nu pricepeau ca omul si-ar dori sa fie lasat in pace) este in discutie aici. Este filmul asta un manifest? Si daca da, al ce? Al felului in care poti ajunge sa privesti o cultura – admirabila, altfel – pe fondul oboselii cronice (la noi ii zice surmenaj, nu stiu la ei…)? Al unui dicton pe care am sa-l construiesc ad hoc, de tipul: De vrei fericit sa fii, nu te duce pe pustii?
Nu stiu. Ce simt, insa, este potentialul de manifest al acestui film care, in esenta, nu pare sa propuna decit o definire a identitatii de sine (si) prin intermediul culturii/spatiului cultural din care face parte subiectul.
Leave a Reply