Ginduri in tren (text facultativ, de citit numai la mare plictiseala)

Jump to Comments

Calatoresc. Mult. Cu trenul, cel mai des; cu microbuze, autobuze, metrou, tramvaie si, rar de tot, cu avionul. Si de cind calatoresc, tot observ o gramada de lucruri interesante, pe care le-as poza. Dar nu asa… ci pina la punctul la care cite o imagine ajunge sa ma obsedeze; poza pierduta devine cel mai important lucru – probabil, datorita absentei, a faptului ca nu am reusit sa o “imortalizez”.

Asa ca am o colectie de poze nefacute. Pina acum, a fost cea mai secreta colectie de-a mea. Dar azi m-am hotarit sa o fac publica. Asaa….

Cea mai recenta obsesie este cea a carutei cu cai care merge pe coama unui deal, in departare. In contre-jour. In peisajul de dealuri de dupa Cluj/Cinepisti. O alta poza pe care nu reusesc niciodata sa o fac este cea cu plugul, la arat. Ieri, pe drum, am vazut un om cum ara cu un instrument din acela ancestral, o roata de fier, un plug si boul. Nici macar cal. Mai sint pozele cu crucea de pe Caraiman; malurile de piatra oblica de dupa Sinaia pina in Breaza, cu apa curgind repede la vale; cotul Somesului de dupa Dej, femeia cu ciinii de dupa Timisul de Sus.

De fapt, sint atit de multe… doar atit ca, uneori, ma consolez cu gindul ca pe astea le tin minte ca si cum mi-ar fi fost fixate deja in memorie, altfel decit cu ajutorul pozelor. Ca traiesc momentul, cum zic oamenii cind vorbesc despre astfel de lucruri.

*

Interesant cum, de indata ce-ti pui ochelarii de soare, mai ales intr-un context unde trebuie sa stai ochi in ochi cu niste oameni cu care n-ai nimic in comun – nimic altceva decit numarul compartimentului, pe biletul de tren – incepi sa te simti liber. Pentru ca ochelarii de soare pun o bariera in calea privirilor – iar privirile, contactul vizual, sint cele care ne fac sa intram in relatie unii cu ceilalti.

*

Ploaia bate in geam, din cind in cind. Apoi iar se opreste. De fapt, nu ploaia se opreste in locul acela, ci eu, in trenul meu, avansez mereu si mereu spre alte locuri: in unele ploua, in altele nu.

Trec in goana prin tara mea; o penetrez. Sint sarpele de fier care se implinta in viteza in carnea tarii mele.

*

Ce ciudat este sa stai in fata unui necunoscut, in tren, si sa-i privesti fata in timp ce citeste despre sex. Are un ziar in fata, adica mai multe, pe genunchi; din toate, bucati, jumatati de corpuri goale ne fac cu ochiu’. Titlurile spun si ele multe: Ziua invatatoare, noaptea prostituata.

Barbatul din fata mea, cu fata palida, consumat de o boala – tuseste in rastimpuri, in afund – citeste ziarul Click. Ziar pentru masele proaspat alfabetizate si proaspat coborite din copacul civilizatiei. Nu juiseaza, ba chiar se chinuie sa-si ascunda interesul. Isi compune cite o fata preocupata, ca si cum ar citi Kant, dar, la rastimpuri, il mai tradeaza cite o ocheada pofticioasa aruncata pulpelor goale, titelor goale, fundurilor goale. Se chinuie sa-si ascunda reactiile si emotiile pentru ca eu citesc o carte serioasa (e groasa si nu are decit o poza abstracta pe coperta, iar eu chiar par sa citesc); tinarul de linga mine citeste niste cursuri, altul doarme iar mimoza cu costumul de baie din discursul precis de mai sus sau de mai jos se uita la tinarul de linga mine si cauta motive sa-l agate.

*

Barbatii sint atit de previzibili… atit de transparenti. Prima data cind iubitul meu a renuntat la pretentia stupida si absurda ca spalatul pe dinti ar duce, in fapt, la carii, am stiut ca si-a luat amanta. E ca-n Bundy… cind face dus daddy?

*

Paper Note Concord. Am un “bloc notes” – pe care scriu acum – care e foarte auto-referential, pe coperta. Pe el scrie (tautologie pura!), in trei limbi: Paper Note Concord (titlu), perforated sheets (supratitlu), apoi text (tot in trei limbi, turca, engleza si franceza): Wirebind Note Pad, strong-back for easier writting (asa e), uv-varnished protective cover, extra smooth paper. Si mai jos: 100 sheets, squaded (sic!), 148×210 mm.

*

Nici o surpriza, nici un mister. Stiu totul despre caietelul meu cu foile prinse in spirale, coperte tari, ca sa poti scrie bine pe el, cu pagini caroiate din hirtie fina, de culoare galbena, cu 100 de pagini de marimea unei fotografii 15 x21 cm. Totul. Pacat ca nu scrie si ca paginile sint galbene. As fi putut fi oarba si sa nu deslusesc acest lucru. Si caietul sa-mi foloseasca la orice altceva ; motiv pentru care nu as mai fi avut nevoie sa scrie nimic din cele de mai sus.

*

In jurul Copsei Mici, pe zeci de kilometri, acoperisurile sint negre. Gardurile sint negre. Numai cele proaspat puse (adica de cind s-a inchis fabrica poluatoare, care arunca in aer zeci de tone de praf negru si fin, probabil negru de fum…) se detaseaza, aproape curate. Ca si cum n-ar fi tot de acolo, ci dintr-un alt timp, din viitor. Si pamintul, in jurul Copsei Mici, pare mai negru. Un cernoziom de cea mai buna calitate, de intilnit doar la cimpie – asa invatam la geografie cindva. E negrul de fum un bun ingrasamint sau e solul atit de poluat incit o mie de ani de aici incolo o sa rodeasca niste micute calimari de cerneala neagra?

2 Comentarii

Filed under analiza, cultural studies, curtea mea, film romanesc, gajadilla, psihanaliza, semiotica si margarina, viata la tara

Etichete CFR, ginduri in tren