Totul e iluminat, filmul lui Liev Schreiber, a fost a doua surpriza a acestei dimineti zarnestene de stat in pat – la umbra patului, cum zicea cineva, cindva, intr-un text ratat pentru examenul de admitere la FJSC.
Un film despre memorie – si nu atit despre memorie, cit despre memorie si holocaust.
Citeodata stau si ma intreb de ce sint atit de putine filme pe tema memoriei, cind este clar ca asta este una din cele mai importante preocupari ale noastre. In afara de sex, fireste…
Filmul lui Liev Schreiber este atit de asemanator cu cele ale lui Kusturica, incit incep sa ma intreb daca nu cumva Liev s-a nascut in America sau pe undeva prin estul Europei. E posibil, insa, ca la umorul filmului sa fi concurat si filonul sau de evreu – se stie, evreii au un simt teribil al umorului (e posibil ca asta sa-i fi facut sa reziste atitea secole de peregrinari si prigoane si progromuri) – si nu atit al umorului, cit al umorului lingvistic.
Totusi, din perspectiva constructiei dramatice, Totul e iluminat prezinta o foarte interesanta rasturnare de situatie. Avem o familie de ucrainieni sastisiti de americanii de origine evreiasca care vin sa-si caute rudele mai mult sau mai putin moarte in razboaie. Sa-si caute originile, adica. Familie alcatuita ca la carte, dupa criteriul ciudateniei (a la Kusturica). Avem si un tinar ciudat, american, care colectioneaza obiecte care au apartinut membrilor familiei sale – de teama sa nu-si piarda memoria. Ghici cine iese cistigator? Cistigat? Pai familia ucraineana, care-si regaseste, prin vlastarul sau cel fraged si cel mai aproape-fara-de-scapare trecutul. Pentru ca americanul, in cautarea unui trecut mort, nu obtine decit niste confirmari – pe cind ceilalti obtin niste raspunsuri la intrebari nepuse inca. In lupta cu timpul, cistigator iese cel care are curajul de a ilumina trecutul.
