Am inceput sa ma uit la film cu o prejudecata teribila. Ieri (acum o saptamina, in fapt, n.n.), la HBO, a fost pachetul Ingerul necesar plus Totul e iluminat si am apucat sa vad, in contra vointei mele si fara sa fiu prea atenta, citeva secvente din amindoua – fara sonor. Parea asa de ilogic totul, lucrurile pareau ca nu au nici un sens in cele citeva minute, incit azi dimineata mi-am pus ceasul la noua – sa sune si sa ma uit. Totusi, cu ochii cirpiti de somn, la o ora la care, alminteri, nu exist decit pentru somn, nu mai eram sigura ca vreau sa ma uit. Dar am facut-o – si acum ma bucur. Fireste, prima prejudecata, care a durat de cind am auzit de film pina la pre-previewul de ieri a fost pozitiva, de vreme ce-l stiam pe autor (cit de cit…). Stiti, de obicei asteptam lucruri bune de la cei pe care-i cunoastem. Cel putin eu.
Si azi am vazut Ingerul necesar. Intr-o prima instanta, mi-a venit in minte un nume de film: mi se parea ca e un Glissando modern. Post-modern. Al erei advertisingului si al erei copywriterului si al erei art directorului. Glissando pentru ca era hermetic, inchis asupra lui insusi, fara putinta de descifrare totala; un film fara cartile pe masa.
Apoi mi-am dat seama ca e pur si simplu altceva. Un film nefixat intr-o experienta nationala, nefixat intr-o poveste conventionala, ci doar furind bucati dintr-o poveste.
O experienta mai mult vizuala si senzoriala (gratie minuirii intentionate a limbajului cromatic – filmul este un amestec de rosu si albastru, dupa trilogia kieslowskiana – si a montajului publicitar) decit logica sau de sorginte politista. Trebuie sa marturisesc ca, la un moment dat, am avut senzatia ca e un film politist sub acoperire. Dar nu e asa; intriga, la sfirsit, se dovedeste subminata de lipsa de consistenta a urmaritorului (acest personaj mi se pare prea putin construit sau, altfel spus, prost construit). Insa pina la acel final, in care albastrul se insinueaza, treptat, in personajul jucat de Anca Florea, trecem printr-o poveste. Din fericire, nu foarte incarcata. Ana Coman este construira bine. Este tinara dar deloc aventuroasa, are un astm care o obliga la curatenie – si, deci, rigoare. Este alba ca o foaie de hirtie nescrisa – doar parul negru o face sa se detaseze, la inceput, in decorul rigid. Unde se mai detaseaza niste pete negre aidoma parului ei salbatic – in niste tablouri abstracte si nervoase (realmente).
Ca in publicitate, filmul prezinta o doza mare de intertextualitate. Ana sta linga un zid pe care putem sa ne dam seama ca ea a scris: Inca te astept – atunci cind hotaraste sa intre in jocul urmaritorului ei. Pe pereti, din senin, ii apar mesaje: muzica e in toate cele… Pe tricouri, referiri la membrii echipei. Aceasta codificare a mesajului in interiorul altor mesaje – aparent nemotivata – este unul din trucurile publicitatii. Nu intimplator, Laura Georgescu Baron, care semneaza montajul, se afla bine ancorata in domeniu. Efectele pe imagine, bruiajele, desaturarea si contrastarea puternica a imaginii, modificarea temperaturii de culoare si a curbelor – toate au fost folosite pentru crearea unor straturi ale mesajului.
Dincolo, insa, de aspectul publicitar al filmului, de decorul minimalist, de dialogurile minimaliste, de taietura publicitara, se afla o umbra de suprarealism post-modern, un post-supra-realism care tisneste dincolo de vocea actritei (citeodata, nepotrivita cu non-realismul decorului si al intimplarilor… nepotrivita prin faptul ca e prea terre-a-terre, prea… paminteana).
De la aseptic la viu, asa ar fi trebuit sa sune numele cronichetei subiective pe care tocmai ati citit-o.
