Nu-mi plac taximetristii. Si nici nu mi-e mila de ei (vai, saracii…). Nu zic, au si ei o meserie. Dar, din toate meseriile, asta e cea mai enervanta, pentru mine. Ea e echivalenta, pe undeva, cu toate celelalte meserii in care agatarea clientului reprezinta cea mai importanta etapa, pentru care se cheltuie cea mai mare energie. Nu ca mi-ar placea mai mult cliseul referitor la New York, cu oamenii care vineaza disperati taxiuri; oricum, deosebirea e calitativa, acolo un om interesat fuge dupa un taximetrist – e vorba de o diada. In Gara de Nord, dupa mine alearga niste oameni cu care nu vreau sa intru in “diada”.
Sint o gramada de meserii din astea, in care contactul vinzator-cumparator are loc dupa o mica ciocnire. O agresiune micuta in urma careia vinzatorul se alege cu un cumparator. De brinza, oua, marar, servicii… E drept, cind intru in hala de brinza a vreunei piete (zona care va disparea curind, odata cu globalizarea si generalizarea modelului aseptic, fals-occidental, de piata fara mirosuri si gust) ma astept sa ma strige precupetii si sa-mi ofere brinza, carne, lapte, oua… Dar de cite ori cobor din tren – si se intimpla des – sint asaltata efectiv de oameni care nu au altceva de facut decit sa-mi ofere o cursa. Spre oriunde. De obicei, spre aeroport, in ciuda faptului ca eu am impresia ca nu am asa un aer cosmopolit, de om care se plimba saptaminal cu avionul. Si in ciuda faptului ca am un aer sportiv, de persoana care, prin oras, o ia la picior… Dar probabil ca celebra psihologie extraordinara a taximetristilor e doar un mit. Oricine ma vede, la cinci dimineata, cum trag dupa mine fara efort o geanta destul de mare, dar pe roti, cu pas elastic, fara nevoie de cafea sau altceva, gata sa merg asa, pe jos, pina la capatul lumii, ar trebui sa se fereasca sa-mi ofere un taxi.
In primul rind, pentru ca nu am nevoie. Iar in al doilea rind, pentru ca, daca as avea nevoie, mi l-as alege singura. Nu fac parte din categoria aceea de oameni care merg pe strada sau pe peronul garii si carora le vine ideea de a se urca intr-un taxi doar dupa ce sint strigati, urmariti, pinditi de o cohorta de oameni in care eu, personal, n-as avea incredere sa las nici un mort. Genul acela de barbati de cartier, cu un limbaj pe potriva chestiilor care le trec prin cap. Si duc rationamentul mai departe: in conditiile in care, in fata Garii de Nord, e plin de taxiuri goale, care sint oamenii care se lasa astfel agatati? Poate necunoscatorii. Aceiasi care, la capatul unei curse facute cu aparatul de taxat nepornit, se pling ca au fost furati. Aceiasi care, dupa patru (sau mai putini) ani de mandat, se pling ca au fost inselati. Sau poate nehotaritii. Cei care au nevoie sa fie agatati, mituiti eventual, convinsi. Aceiasi care se duc la vot in functie de cine le-a dat ultima oara pomana electorala.
Nehotaritii de toate felurile isi merita soarta. Sau nu?
4 Comentarii
mai 18, 2008 la 9:14 pm
mai 19, 2008 la 7:04 am
Welcome Back!
Chestia e ca agresivitatea lor nu e justificata de nimic altceva decit ascutita lupta pentru client. Iar atita timp cit Bucurestiul e destul de mic incit sa fie facut cu piciorul in majoritatea cazurilor care nu implica forta majora (Cotroceniul e ridicol de aproape… la fel si centrul, piata Romana, Victoriei…), oamenii ar face mai bine sa mearga pe jos. Pentru ei insisi. Eu personal pot vorbi despre beneficiile mersului pe jos, chiar daca in Baia Mare sint soarece de computer.
mai 19, 2008 la 2:41 pm
Esti de-a lui tata. El este din zona. Maramures. Cica este o comuna pe acolo, Bontaeni
Si eu merg pe jos, nu sunt snob de-ala de trebuie sa merg cu masina pana in usa restaurantului sau magazinului. Dar mi s-a intamplat sa vin cu trenul la ore imposibile pentru ca cineva sa ma pescuiasca si cu bagaje care nu mi-ar fi permis sa merg pe jos chiar si pana in Cotroceni numai.
Taximetristii sunt o specie anume. Odata unul mi-a facut o schema, ajutat de un coleg si a fugit cu geanta mea in care aveam valori cam de 3,000 de Eur. Noroc ca am reusit sa-i iau indicativul si sa retin firma unde lucra. L-a adus Politia in circa 30 minute. Cu tot cu geanta.
mai 19, 2008 la 2:51 pm
De fapt, sint de-a lui mama:D
Iar maramuresul e doar o oprire, e drept, temporara, pentru mine. Sper, adica. M-a doborit naveta.