Responsabilitatea EMO

Jump to Comments

Dintotdeauna au existat oameni care s-au sinucis. Nu e un fenomen “de ultima ora”. E drept, e un fenomen “senzational”, motiv pentru care unii jurnalisti il confunda cu un lucru care pare sa nu se mai fi intimplat niciodata pina la cazul X. Sau Y. Sau Z.

Asa incit presa vuieste pe tema acelor bieti copiluti (sarmani, tristi, machiati, jerpeliti, tunsi ca femeile “tradatoare” dupa retragerea nemtilor din Franta) care se tot omoara din dragoste sau din alte motive. Si nici macar nu se omoara mult (sau des). Nici macar nu e o epidemie. Cum viseaza, cu ochii mari in intunericul noptii din mintea lor, unii dintre jurnalistii care-si imagineaza ca, pe cit e un subiect de delicat, pe atit de mare ii va fi lui/ei faima dupa ce va scrie ADEVARUL. Ca adevarul este, de fapt, o mistificare grosolana, nu mai intereseaza pe nimeni. Sau aproape.

Unde se afla mistificarea? In primul rind, in felul in care sint create pseudo-materialele jurnalistice, de catre televiziuni. De indata ce un subiect incepe sa miroasa a succes, de indata ce capata “potential”, el se matamorfozeaza brusc. Dintr-o stire trista, devine telenovela. Este pusa in scena. Editorul jurnalului, o persoana care trebuie ca e selectata in principal pentru abilitatea de a “mirosi” un subiect, jubileaza. Cei de la montaj scot tot ce au mai bun din experienta si imaginatia lor artistica (altminteri, pusa la pastrare) – arsenalul de enchaine-uri, virarea imaginii in alb-negru sau in sepia, efecte de granulatie sau de film vechi. Sunet cu reverb sau ecou; reluarea unor aspecte; redarea la viteza mica a imaginilor; muzica; generice… Multa emotie – dar ca o stire sa genereze emotie, trebuie sa semnaleze acest lucru. Bineinteles ca mai sint si alte instrumente – sa le spunem, jurnalistice. alegerea cuvintelor. Punerea in poveste (aproape un scenariu).

Si apoi, copiii cu probleme vad aceste stiri – si nu doar stirile, ci si impactul stirilor asupra parintilor lor: privitorii stirilor vor vorbi despre ele; le vor arata, astfel, copiilor lor, care sint singurele lucruri care-i misca. Si atunci e posibil ca tinerii sa ajunga sa faca astfel de gesturi pentru a-si impresiona parintii. In afara abordarilor penibil-penale ale unora dintre televiziuni (cele comerciale, fireste), am vazut aseara si o prestatie jurnalistica – si anume la stirile de la 21.30 ale TVR2, unde invitatul a vorbit atit de calm si de “de bun simt” incit mesajul era clar si, surprinzator, nu cretin, ca al majoritatii invitatilor psihologi de la televizor. Omul vorbea despre nevoia acestor copii de a se face remarcati, vorbea despre faptul ca tinerilor (din ziua de azi) nu le mai e frica de moarte. De ce oare? Ma hazardez si eu cu vreo doua raspunsuri. Primul ar fi: pragul suportabilitatii la oroare al acestor copii e foarte crescut, in principal datorita jocurilor violente, desenelor animate violente, filmelor violente, muzicii violente, clipurilor violente. Al doilea raspuns posibil ar fi tocmai aceasta investmintare emotionala a mortii – epurarea ei de tot ce e urit, cih, nspa si transformarea ei intr-un act cu mesaj. Nu asa ne arata toate stirile despre moarte? Ca X s-a sinucis PENTRU CA. Pai daca X s-a sinucis din cauza ca nu era inteles de catre parinti si eu, Y, sint neinteles de parinti, atunci nu ar fi cool sa ma sinucid si eu?

Cam asta e logica pe care o intrevad eu intre consumatorul acestor mesaje si creatorul tembel al lor. Fiecare dintre cei care se ocupa de cazuri de acest gen si le transforma, la stiri, in telenovela, e un fel de Mary Shelley care creeaza un mic Frankenstein. Pe care ar fi bine sa-l aiba pe constiinta, cind Frankenstein va alege sa se omoare si el.

7 Comentarii

Filed under PR, Romania, adictii, analiza, antropologie, brandul de tara, cimitir, cultura media, cultural studies, documentar, fictiune, instigare la gindire, internet, jurnalism, manele, note de curs, prostia la TV, psiche, saracia online, schizofrenia salveaza romania, scrisoare de adio, semiotica si margarina, televizor

Etichete emo kids, sinuciderea la romani