Nu-i asa ca se potriveste titlul asta cu realitatea stradala bucuresteana? Nu, nu sint obsedata de violenta, droguri and stuff. Mai degraba simt cum peisajul >/< dezabuzat de autoritati, functionari, sapatori si alti muncitori de la spatii verzi se transforma intr-un balaur cu mii de capete, hranite de caldura si revarsind o halena ucigasa, sulf si monoxid de carbon, arome de pepene in descompunere, fetide scursori de canale.
Si in acest context, cind aud cite o prezentare de film – din gura unui om despre care am o parere buna, cum ar fi Alexandru Tocilescu – la cite un film gen Fear and Loathing in Las Vegas, prezentare care e un fel de anti-reclama, incep sa ma intreb chestii. Nu una singura – ar fi prea simplu.
In primul rind, ma intreb care sint limitele, in general, ale unui critic de film. [Nu sariti, stiu ca Tocilescu nu e un critic de film in sine, dar are rolul asta, cind prezinta filmele de pe TVR.] Limitele interioare – sint ele de netrecut? Eu stiu despre mine ca nu ma pot uita la filme horror, ca nu pot vedea bucati de corpuri, ca nu pot privi mutilarea fizica nici macar pe ecran (da, e posibil sa mi se traga de la multele incidente nefericite din copilarie cind sor-mea isi taia diverse degete cu cutitele proaste din gospodaria noastra, sacrificindu-le pe altarul vreunei mincari gustoase). Dar e posibil ca limitele sa fie si de alta natura? Am privit F&L in Las Vegas dupa prezentarea turn-off a lui Tocilescu si l-am auzit spunind ca el n-a inteles filmul asta, ca totul in el i se pare gratuit si inutil. Mie nu mi s-a parut nimic gratuit: explozia de culori halucinante, miscarile de camera, deformarile imaginii, vocile de neinteles: o foarte buna reprezentare a pierderii controlului. Iar filmul asta e despre pierderea controlului asupra realitatii. Plasarea lui in Las Vegas e toata cheia filmului: “Las Vegas nu e un oras bun pentru drogurile psihedelice”, spune la un moment dat unul dintre personaje. D’accord, e un oras pentru oameni cu mult self control, care vor ca, pentru perioade scurte de timp, sa nu mai controleze lucrurile. De aia cei care incalca consemnul si depasesc perioada alocata initial vizitei in LV ajung rau. Pina la urma, filmul asta e un fel de istorie a obsesiilor americane – cel putin obsesiile de secol XX si XX! – de la cele pentru cintareti, artisti, spectacol, sex la cele pentru motoare, conventii ale diverselor bresle, sport, droguri. Evident ca, pentru un om lucid, fie el si creativ (cum e Tocilescu), lumea asta e de neconceput. Eu am avut un glimpse intr-o astfel de lume cind cu absinthul (dar asta e o alta poveste…).
In al doilea rind, ma intreb cum se poate ca TVR sa cumpere drepturile pentru niste filme, iar cel care trebuie sa le promoveze sa le desfiinteze asa? L-am mai auzit vorbind critic (evaluativ negativ) si despre Dogville si despre multe alte filme. Eu cred ca, atunci cind esti in postura de a prezenta o colectie de filme care sint legate de numele tau (mare) – filmul prezentat de Tocilescu, e mai normal sa le prezinti din perspectiva lucrurilor bune din el – ca sa le faci dezirabile. Nu sa le desfiintezi in virtutea unei obiectivitati care, in acest caz, nu e decit o subiectivitate neasumata. Pentru ca oamenii care se uita n-au de unde sa stie cite din filmele astea ti-au fost bagate pe git de distribuitori, pe cite le-ai primit la pachet – si ajung sa inteleaga demersul tau drept un fel de stingul cu care lovesti in dreptul. Which is not cool and not fair.
