… iar azi am calatorit din nou cu autobuzul. Nu prea mult, DN18 nu-ti ofera posibilitatea sa aprofundezi (sonor sau semiotic sau whatever) decit maxim doua albume de muzica country. Adica specifica tarii noastre. Adica un fel de populara manelizata. [asta daca soferul nu are o preferinta (a se citi fixatie) pe un anume album sau, in cazul cel mai rau, pe o anumita piesa, caz in care repetitia devine mama invatarii si, pentru unii pasageri, sursa de depresii si alte boli psihice]. Asaaa… De cum am urcat in autocar, Angela Rusu m-a intimpinat cu doua versuri. Fix doua. S-a tot gindit si nu stia daca sa-l sune, cam asta era ideea. In realitate, erau cele doua versuri alese drept fundal sonor pentru “coperta”, de pe albumul Dor de mama, dor de tata, produs de o casa de productie din Galati, cu un nume predestinat, pe care, insa, l-am uitat. Ceva gen samurai production. Dupa ce a urcat soferul si a pornit motorul, am avut ocazia, precum spuneam, sa ne impartasim din intreaga inteligenta a poporului roman, sintetizata sub forma versurilor melodiilor atit-de-populare.
Si am constatat ca, departe de a exista fixatii, precum la manelele autentice, asupra unor teme/sub-teme, in muzica pseudo-populara tematica este foarte larga, de la dorul de tara, la dragoste, dorul de pamintul stramosesc, dragostea de copii/urmasi, petrecere, soarta etc. [Interesanta a fost reactia uneia dintre batrinele din spate care, cind a vazut videoclipul filmat pe un fel de vaporas/iaht, a intrebat-o pe fiica-sa cum de sta aia pe apa... iar fiica-sa i-a raspuns ca sint undeva la mare, pe un vaporas, mama...]
Bineinteles, sirul nesfirsit de reflectii pe tema asta a continuat si pe urmatorul album, Mi-e dor de tine copilarie, de si cu Tinu Veresezan. Lacrimogen, plin de butade in versuri si imagini – pentru ca am uitat sa va spun, e vorba de DVD-uri pe care noi le puteam vedea in autocar, pe un televizor dragut! – videoclipulete pline de miez, la care sa vibreze morosanul (deh, morosenii asculta predominant muzica banateana… desi cred ca, pe undeva, exista un motiv si pentru asta). Fireste, totul a culminat cu Muguras de primavara, o oda adusa de catre cantautor fiului – care-i poarta, fireste, numele si-i stoarce lacrimi cind ii spune tata. Fiind eu mai sensibila in perioada asta, am lacrimat cot la cot cu cotiera scaunului si m-am gindit la perpetuarea speciei si alte nazbitii legate de cercetarea genetica. Va las sa va infruptati si sa va bucurati, ca numa’ atita am avut de zis:
