Ati inteles vreodata la ce se referea sintagma “cursa inarmarilor”? Cum care, cea din sloganurile ceausiste (parca s-a facut si un referendum pe tema asta, pe la sfirsitul anilor ’80): “Sa inceteze cursa inarmarilor”. Interesant conjunctivul, de parca vointa poporului (roman, in speta) ar avea vreun impact asupra unui fenomen despre a carui amploare noi oricum nu aveam nici cea mai vaga idee – si in care oricum Romania, cu tehnica ei de lupta rudimentara, nu avea nimic de spus.
Totusi, socul cel mare l-am avut (eu, poate voi ati avut alte epifanii) aseara, cind traduceam un capitol dintr-o carte despre armele viitorului. Si apare, frumos, intr-o fraza, sintagma “arm race”. Am inghetat: adica cursa inarmarii este chestia aia groaznica despre care deja tradusesem zeci de pagini, care ma inspaiminta pina la punctul la care traduceam din curiozitate, nu din obligatie – in care fiecare tara mai dezvoltata sau mai ambitioasa se straduie sa o depaseasca pe aia la care se uita de jos in sus, desi isi imagineaza ca se afla pe acelasi nivel, sa o depaseasca in ceea ce priveste numarul de arme si noutatea tehnicilor inglobate in ele? Si toate tarile astea la un loc, pe SUA? Hmmm, mai stupid nici ca se poate…
In mintea mea, cursa inarmarii era legata indestructibil de un timbru de 5 lei, de format mare – ceva cu bleu si alb si rosu, un timbru cu mesaj social sau sanitar pe care am fost obligati sa-l cumparam toti din scoala, nu stiu in ce scop (cite unii cumparau chiar doua!, supralicitau, adicatelea – poate ca sa demonstreze ca ei au facut un act voluntar, nu obligatoriu, adica exact ce se astepta de la ei). Timbrul asta aparuse in scoala noastra cam in aceeasi perioada in care, pe stilpul din fata geamului meu, a aparut si afisul pentru referendumul referitor la cursa inarmarilor. Sau poate doar memoria mea a amalgamat stimulii si cele doua evenimente s-au suprapus intr-un colaj de nedesfacut.
Iar acum, evidenta acestei sintagme dezgropate din sertarul cu amintiri comuniste imi apare, in toata splendoarea ei: tarile lumii cheltuiesc cantitati imense din resursele planetei si sume impresionante (cu care s-ar putea rezolva problema saraciei globale, daca nu si probleme mai mari, ar spune adeptii unei viziuni romantice de stinga), pentru un joc stupid: cursa inarmarii. Care e un fel de joc de copii prosti: fiecare se impauneaza cu niste lucruri pe care, fie ca le are, fie ca nu, stie ca nu le poate folosi. Armele moderne, dincolo de pragul nuclear (armele laser, armele cinetice), nu vor putea fi folosite la scara la care sint construite, macar si pentru ca asta ar insemna distrugerea instant a planetei. Detinerea lor, insa… serveste doar ca mijloc de intimidare – un capital dubios si inutil, care aminteste mai mult de fostele noastre instincte de vinatori si pradatori, decit de civilizatia cu care ne laudam. Ca si cum ai fi in desert, ai avea nevoie de apa, ai intilni un beduin care are apa, dar care n-are nevoie de dolarii tai, ci de un amarit de sirag de margele colorate.
Inarmindu-se dincolo de limitele bunului simt, cu arme tot mai sofisticate – dar si tot mai periculoase pentru planeta – statele care au fost la start pentru aceasta cursa descalificanta, dar si cele care li s-au adaugat pe parcurs, se poarta exact ca un grup de copii scapati de ochii educatoarei, care-si disputa o inutila intiietate: cind jocul pe care-l joaca ii va omori pe toti, conceptul de intiietate va deveni la fel de inutil si distructiv in acelasi timp ca si jocul in sine.
