Licenta de parinte

Dintotdeauna am considerat ca oamenii ar trebui sa dea un fel de examen inainte de a li se permite sa devina parinti. Genul asta de interventionism in viata personala nu-mi e pe plac, la modul global/general, insa in cazul parenthood, mi se pare singura cale de a evita (partial) derapajele pedagogice carora copiii le cad victime atit de des si cu consecinte atit de grave (a se citi, pe viata). Pentru ca un copil deformat, moral/axiologic, afectiv sau altfel de parinti cu greu va reusi sa se indrepte.

Totusi, in ciuda acestei convingeri ale mele, urmeaza sa fiu parinte. Si, surprinzator, nu mi-e teama de lucrurile alea clasice, ce o sa ma fac daca face pojar in miez de noapte si nu am masina sa-l duc la spital? Ci de celelalte: ce o sa fac daca o sa ma intrebe cite in luna si in stele si o sa fiu obosita sau cu mintea aiurea? Ce principii sa-i transmit, cind relativismul ma caracterizeaza intr-o masura destul de mare? Dar e nevoie sa insuflu eu principii altcuiva, sau ele se formeaza/cristalizeaza in timp, ca urmare a observarii de catre copil a unor tipare de gindire/actiune la parintii sai? Aoleo, si daca-i asa, oare nu…?

Si tot asa. Si gindurile astea nu pot sa nu-mi vina cind ma uit in jur, la diversii parinti si copiii lor. Azi am vazut un cuplu oarecum tinar, cu o fetita draguta de vreo patru anisori – blonduta, cu doua codite care parca ii tisneau din urechi si niste ochi albastri si intelegatori. Mama i-a cumparat o prajitura, a asezat-o pe scaunul inalt, dar fetita n-a vrut. Tatal hulpav minca din „cremes” (numele ardelenesc pentru cremsnit) si se enerva ca fetita nu isi maninca savarina. S-au apucat sa o certe, tatal i-a zis mamei sa o dea jos de pe scaun… O culpabilizau degeaba. Pina la urma, acelasi tata ar fi avut aceeasi reactie daca cineva l-ar fi obligat sa faca ceva ce n-ar fi vrut, insa ideea de copil care trebuie sa faca exact ce zic parintii este foarte inradacinata in mentalul romanesc.

Si mi-am amintit de un Schimb de mame din Franta, emisiunea de ieri, in care una din mame spunea: cred ca in casa dvs. se pune prea mare accent pe curatenie si prea putin pe comunicare si pe afectivitate. Cei trei copii de care trebuia sa aiba grija o saptamina, trei baieti intunecati si inchisi, s-au luminat si au inceput sa se poarte ca niste copii si nu ca niste roboti, pina spre sfirsitul saptaminii. In cealalta casa, mama obsedata de curatenie instituie, printre regulile ei, descaltatul la usa. Cei cinci copii, blonduti si deschisi, s-au privit nedumeriti. Stateau pe iarba, fiecare in legea lui – si aratau mult mai uman decit ceilalti trei robotei ordonati.

Si mi-am mai amintit si parintii iertatori, care au reusit sa treaca de grelele incercari la care i-au supus copiii – parinti care au dat dovada de o inteligenta pedagogica exceptionala, nepedepsindu-si copilul care a gresit flagrant.

Apoi, alti parinti, mai putin dotati, care reuseau sa confuzioneze coconul spunindu-i cind una, cind alta si nepunindu-se de acord in fata copilului (ghici pe cine va asculta copilul la urma?). Sau parinti absurzi, rigizi, care vor sa impuna cu forta un tip de educatie (de care-s foarte mindri…), dar care e alcatuita din principii stupide si rigide pina la limita pierderii sensului. Am auzit, deunazi, un astfel de parinte cum isi indoctrina fiul cu aceasta pseudo-educatie: la masa, de fata cu multi straini, facea apologia inchistarii si isi admonesta fiul (vitreg) care voise sa se ridice de la masa, spunindu-i ca nici pentru Isus (ce treaba are una cu alta?!) nu trebuie sa se ridice de la masa inainte sa termine de mincat. Eu, mai putin absurda din fire, consider ca exista o gramada de situatii cind e bine, frumos sau pur si simplu trebuie sa te ridici de la masa inainte de finish: cind iti vine un musafir, cind ii vine cuiva rau, daca e cutremur, daca cineva mai vrea o furculita… Si inca vreo citeva care imi scapa acum. Contexte sociale sau nu, dar care arata ca nu esti un dulap asezat pe un scaun, ci un om dotat cu ratiune, cu  capacitatea de a ierarhiza necesitatile si de a reactiona flexibil la situatiile  prin care treci.

Si nu am sa ma apuc acum sa spun: fireste, la ce sa te astepti de la un instructor auto?! Pentru ca nu cred ca intelectualii ar fi cei mai buni parinti – sau ca oamenii simpli, obisnuiti, ar fi cel mai putin potriviti sa fie parinti. Cred ca e vorba de o dimensiune individuala, un anume fel de adecvare a comportamentului propriu la etapa aceasta atit de delicata a transmiterii unui intreg bagaj cultural (in sensul de civilizatie, fireste – dar pe care bagaj trebuie sa-l ai, ca sa-l transmiti) catre cineva inca neechipat. Si iar ma intreb: oare eu am sa fiu potrivita? Sper ca da…