RoBlogFest

Da, m-am inscris si eu la concurs – nu pentru ca as crede ca voi cistiga, ci din motive din astea, de comparat si auto-evaluat. And, guess what? I was wrong. Pentru ca, la cum e gindit festivalul-concurs, poti face orice, numai sa te evaluezi nu. De ce? Pai din simplul motiv ca, pentru a vota pe cineva – vorbesc de omul obisnuit, care n-are blog, nu e obsedat de Internet, nu e fan al activitatilor care dureaza mult, sint complicate si presupun sa-ti dai datele personale, fie ele si inventate – trebuie sa-ti faci cont! Evident, majoritatea oamenilor cu care am vorbit in ultimele zile despre asta mi-au marturisit ca, oricit m-as supara, ele nu-si vor face cont ca sa ma voteze. [in afara de Anca si Adina, va multumesc pentru efort].

Deci nu voi putea evalua nimic. Poate voi afla citi oameni sint dispusi sa-si faca cont pentru mine – si in nici un caz citi oameni ar fi votat blogul meu. [Daca ma oftic? Fireste ca da; normal ca n-as fi cistigat concursul, n-am mii de vizitatori pe zi ca noua Sappho si nici sute de comentarii la un text, dar stiu ca as fi vrut sa stiu pe unde ma aflu. O dorinta fireasca pentru cineva care dedica multa energie acestei activitati]. Da, mi se pare firesc ca organizatorii sa vrea milioane de clickuri pe paginile lor, altfel n-ar fi facut procedura aia a naibii de complicata, care te trimite (pe tine, om fara cont la RoBlogFest) mereu in alta pagina cind tocmai credeai ca ai ajuns unde voiai – apesi pe sigla cu voteaza-ma dintr-un blog, ajungi la datele despre blog din pagina concursului, apesi pe voteaza, apoi esti trimis la lista, cica sa alegi din lista blogul de la care tocmai vii si pe care trebuia sa-l fi votat pina acum. No, amu’ cauta-l prin sute de bloguri, ca nu e pus nici alfabetic si nicicum. Si apoi ti se spune sa-ti faci cont. La acel moment, iti bagi *#@& si te cari, renunti, ca doar n-o sa-ti dai datele pentru un amarit de vot. Deci, pentru nimic, minim 4 clickuri in paginile roblogfest. Ca sa nu mai vorbim de faptul ca sigla parea sa fie activa si in perioada nominalizarilor, si zeci de oameni m-au “votat” fara sa ma voteze efectiv, apasind pe sigla aia si ducindu-se apoi la naiba in praznic. Vedeam, zi de zi, cum creste cantitatea de clickuri pe link… si n-aveam ce face. Iar cind mi-am dat seama ca trebuia sa nu copiez sigla pina nu incepea votarea, a fost prea tirziu.

Banca pentru locuinte?!

Interesting choice of words. Ei, nu chiar, de vreme ce e vorba de un program mai vechi, care doar in lumina mai noilor (ne)dezvoltari de pe piata imobiliara incepe sa sune ciudat. Deci, care e buba?

Pai eu vad mai multe. E drept, le vad doar pentru ca m-am interesat, altminteri…

Sa va povestesc. Acum muuuulti ani, voiam sa am un loc al meu – numit, generic, “casa”. Si am vazut la teve o reclama cu “tu economisesti, statul iti da 30% si mai vine si banca cu 30%”. Dragut, nu? Cred ca banca era Raiffeisen, dar nu-s sigura. M-am dus si eu la banca sa ma interesez (reclamele la teve, dupa cum le stiti… nu prea credibile). Si ce am aflat? Ca “prima de la stat”, de 30%, era de maxim… 8 milioane in bani vechi. Pe an! N-am inteles nimic. Ce se presupunea – ca eu am sa economisesc 16 milioane pe an ca sa-mi iau casa? Cum se poate ca “prima de la stat”, cea de 30%, sa fie de 8 milioane? Era de neinteles mesajul publicitar.

Apoi programul a parut ca dispare. Si a reaparut recent, la BCR. Vezi bine, statul s-a reorientat. Acum mesajele sint tot atit de confuze: la teve se spune ca statul ofera 250 de euro, prima de la stat, iar celelalte mesaje, scrise, ale bancii, vorbesc de o prima de la stat de 25%. 25% DIN CE? E innebunitor: toate mesajele publicitare baga la greu procente din… nimic. Adica fara termen de comparatie. Cu 25% mai putin par rupt la periaj. 25% din ce? Fata de cind? Fata de cine sau ce?

Oricum, in contextul actual al pietei, “banca pentru locuinte” este o sintagma atit de haioasa, incit eu n-as folosi-o decit la misto. Pentru ca, daca scopul e sa-l faca pe om sa intre in banca si sa intrebe, asta nu le garanteaza ca acelasi om nu va sesiza discrepanta dintre 25% si “maxim 250 de euro”.

Invitatie la masa

Din motive de ore puse prost in orar, in ultimele (multe) luni nu am mai ajuns sa vad Clasa de film. Emisiunea de pe Cultural in care Laurentiu Damian vorbeste despre filme ori cu studenti de la ATF, ori cu regizori.

Totusi, in seara asta am reusit performanta de a ma uita. [Stiam ca nu exista reluari ale emisiunii la ore rezonabile - aveam, deci, o singura sansa, nu ca pe Discovery-uri sau National Geographicuri, unde totul e in dublu, triplu sau multiplu exemplar.] Si a fost Gabriel Sarbu si “Invitatie la masa”. Dimpreuna, in studio, cu Aura Calarasu, actrita cu rolul principal. Nu auzeam chiar tot ce se vorbea, din motive de bruiaj sonor, dar, de la un punct, am auzit “Invitatie la masa”.

Si mi-am amintit: o dimineata rece de decembrie, retrospectiva premiilor Cinemaiubit. Cred ca in 2006 sau 2007. Un film interesant, impecabil sonor, cu o tema care m-a atins. De fapt, nu doar tema, ci si imaginea, interpretarea, montajul, sugestia aproape psihanalitica a personajelor pasagere. Si nu, nu m-a atins regia: in continuare cred ca o buna regie este o regie invizibila, ne-aparenta. Nu mi-am pus problema, cind am vazut filmul prima oara, sa tin minte regizorul, ci muzica si subiectul, personajele si lumina de afara. Lumina din interior. Obiectele scenografiei, timpii filmului.

A fost liniste, in camera, exact cit a durat proiectia/difuzarea filmului lui Sarbu. Apoi, pe fundalul explicatiilor si discutiilor – din care n-am prins nimic, desi mult mi-as fi dorit – a reinceput zgomotul.