Pentru cind fericirea se va fi dus, ne facem conserve. Fotografiem, notam in jurnale. Cream povesti despre realitate – care se valideaza si capata autoritate doar prin repetarea lor in fata mai multor oameni diferiti.
Si facem asta ca sa nu uitam – pentru ca uitam mult mai repede fericirea decit nefericirea. Probabil e o caracteristica a firii umane, sa uiti binele ca sa fii tentat sa-l cauti in continuare, sa te lupti si sa te zbati pentru el. Pentru ca, daca ti-ar ajunge sa stii ca, la un moment dat, ti-a fost bine; daca memoria omului ar fi atit de perfecta incit sa-ti permita sa te hranesti din amintirea fericirii trecute, nu ar exista progres. Si nu ma refer aici neaparat la cel tehnologic sau cel pe care-l invoca oamenii cind spun cuvintul progres si se uita la un telefon mobil.
Nevoia de a trai mereu si mereu senzatia aceea trecatoare, punctuala, de fericire este cea care ne motiveaza. Si daca, de curind, progresul tehnologic despre care vorbeam ne ajuta sa ne facem conserve tot mai sofisticate de fericire, asta nu inseamna ca fericirea rememorata ne va ajuta sa fim mai fericiti. Ci, in primul rind, ne va face sa devenim mai putin activi in cautarea fericirii prezente si viitoare. Adica ne va lenevi sau, socialmente vorbind, pasiviza.
