Farmacia si vila

In prima luna de sarcina, doctorita mi-a recomandat Elevit. Am intrat in prima farmacie si am intrebat daca are. Aveam vreo 500 de mii la mine. Avea – dar costa 690 de mii 30 de pastile. Mi-am zis, ok, mai caut – stiam ca exista diferente intre farmacii si mi se parea totusi cam mult, pentru o chestie care urma sa dureze inca 8 luni. Am intrat in urmatoarea: 620. Deja eram curioasa ce urmeaza, asa ca am mai intrat intr-una. Aproape 600. Apoi am ajuns intimplator intr-o farmacie no-name, una de-asta, obisnuita. 490. Urmatorul loc in care m-am dus a fost farmacia Doinitei Bagdasar, de la mine din oras. Are faima ca e cea mai ieftina de prin zona. Elevit, 30 de pastile, 419 mii. Am cumparat toate cutiile. Nu stiam ca asta e pretul cu care urma sa le vad si dupa aproape un an, adica acum. Nu stiam ca e vorba de modul propriu in care farmacia isi face preturile, ci ma gindeam ca o fi vreun lot de dinainte de cine-stie-ce scumpire.

Totusi, stind eu asa sa ma gindesc la realitatile farmacistilor (de fapt, farmacistelor, sint mai mult femei decit barbati in bransa asta), mi-a trecut prin cap ca e posibil ca blocajele din aprovizionarea cu medicamente sa nu se datoreze doar faptului ca statul nu-si plateste la timp datoriile, ci si lacomiei ingrozitoare a unor firme care se ocupa cu distributia de medicamente – si care fac aceasta activitate cu un simt al afacerii teribil si cu o lipsa de simt al masurii. Romanul e prost si snob, romanul care are asa, pretentii de la el insusi cum ca n-ar fi ultimul sarantoc va prefera sa se duca la Sensiblu, HelpNet, Catena, Dona (carduri, staif, pungute personalizate, senzatia ca esti o vedeta – mai putin in ochii paznicului, care te vede oricum infractor, oricine ai fi) etc. Romanul asta de care vorbesc eu se simte jenat sa intrebe inainte de a cumpara “cit costa” – iar cind i se zice pretul, tot de jena, nu va refuza sa cumpere. E o trasatura exploatata serios de comerciantii zilelor noastre.

Zilele trecute am avut nevoie de Betadina. Am intrebat intr-o gramada de locuri – farmacii, fireste – si nu am gasit decit la 130 de mililitri. Era aprox. 200 de mii sticluta (la Doinita! – va imaginati cit putea fi in celelalte parti). Am lasat-o balta, pina mi-a venit ideea sa o rog pe papusaruseasca sa-mi aduca din Bucuresti. A sapat, a cautat, a gasit (650 de mii un litru, extrem de putin fata de 200 de mii pentru 0,13 l) si mi-a adus (mii de multumiri!). Apoi am fost pina la o alta farmacie din cartier, sa iau ceai de fincen – si am mai intrebat o data. Era la tejghea tocmai patroana farmaciei, asa ca, in loc de raspunsul “nu avem” (Betadina la litru), am capatat “stati sa vedem daca e macar in catalogul furnizorilor nostri”. A adus catalogul: era. Am apucat sa vad pretul inainte sa-mi ia catalogul din fata ochilor: 420 de mii la Med(i?)plus. Si mi-a zis: Stati sa va calculez un posibil pret. Tac-pac pe mini-calculator: 605 mii. 40% adaos?! La medicamente?! WTF?!

Ce poti face pe net cind te plictisesti?

Cind te-ai saturat de blogging, de your fellows bloggers; de twitting and your fellows twitters. De citit articolele celor de la Cotidianul, Jurnalul, Gindul, Adevarul si alte exemple de presa “quality”. Cind te-ai saturat de forumuri, grupuri de discutii si alte forme de socializare si schimb de informatii. Cind ai pus capat experientei de gamer, fie in jocuri de strategie si razboi, fie in mah jongg-uri si solitaire-uri si “diamante”. Cind ti s-a urit de YouTube si trilulilu. Cind ai dezinstalat mess-ul, skype-ul si ti-ai sters (sau ai incercat sa-ti stergi, dar fara succes), conturile de facebook.com, neogen.ro, linkedin.com, fantezii.com, hi5.com sau .ro:

Poti cauta dihotomii interesante.

Poti sa-ti testezi IQ-ul.

Poti completa poll-uri.

Poti scrie romane colective.

Poti sa participi la experimente artistice, ecologice, supra-realiste sau subversive.

Poti crea paduri din copaci de hirtie.

Poti trage cu ochiul prin apartamentele celorlalti.

Poti sa devii voluntar pentru cauze virtuale.

Poti stresa invitatii la discutiile lui Comanescu, aratindu-te mai vioi si bine informat ca ei si raspunzind in locul lor la intrebarile puse de cititori.

Poti inventaria toate e-gadgeturile, widgeturile si alte forme de solidaritate si complianta sociala (sau sa-i spunem conformism?!): ceasuri, cronometre si alte forme de masurare.

Poti sa te joci ce vrei, sa fii ce vrei, sa citesti ce vrei, sa iubesti ce vrei. Numai sa vrei.

Twitter si bordelul

The Sun a publicat, sub numele Bit of Slap and Twitter, un articol despre un bordel care-si facea reclama pe Twitter. Cei de la Twitter nu au comentat acuzatiile sau faptele, simte nevoia sa precizeze The Sun. In primul rind, de ce ar face-o? De ce s-ar simti vinovati pentru activitatea de comunicare a unui user – cind, numai privind la o astfel de masinarie, este clar ca nu poate fi vorba sa fie controlata sau cenzurata, din ratiuni tehnice si de bun simt?

De ce wordpress le-a inchis blogul celor de la pitzipoanca, atunci cind erau doar gazduiti de wordpress (ma rog, in afara de folosirea de fotografii fara permisiune)?

De ce nu mai e internetul o distractie si a devenit o treaba serioasa, cu amenintari de procese, cu reglementari si temeri, cu cenzura si auto-cenzura, cu tabere care-si disputa intiietatea, suprematia, dreptul de prim venit, dreptul de vizionar care a intuit primul posibilitatile?

Probabil pentru ca baietii destepti au inceput sa transforme internetul intr-o afacere si, ca in orice afacere, bunul renume este esential. Sau poate ca atunci cind e vorba de bani distractia gratis inceteaza.

Oricum, dintre toate retelele de networking, Twitter este cel mai vizat, in ultimele saptamini, de privirile critice ale circotasilor care stau pe margine si se erijeaza in critici ai fenomenelor sociale. Motivul ar putea fi succesul tot mai mare al acestui mediu de comunicare – pot sa-l numesc mediu, el se afla la confluenta dintre internetul clasic si cel mobil. Sau poate faptul ca pe twitter sint si multi oameni influenti, poate mai multi decit in blogosfera clasica. Sau poate datorita faptului ca apare un nou paradox – ideea cum ca poti face mult cu putin, idee atit de putin specifica culturii noastre, unde cantitatea a fost recompensata, de-a lungul veacurilor, citeodata in detrimentul calitatii. Stiu, e cam ambiguu, asa ca reiau: e greu sa accepti dintr-o data ca intr-o fraza se poate spune esentialul, ca o fraza de maxim 140 de semne tipo poate contine in ea toata intelepciunea universului sau a unui domeniu de activitate. Si atunci, circotasii de care vorbeam tind sa construiasca un discurs prin care sa discrediteze importanta unui canal de comunicare (inca nu m-am dumirit daca e mediu sau canal, am sa intreb un expert) care comunica prin fraze – canal al carui discurs e atit de fragmentat, incit i se poate nega orice relevanta. Nu de alta, dar tot ce am cunoscut noi ca fiind de valoare pina acum era opusul acestui mod de comunicare.

Si atunci, nu e greu de inteles de ce micile derapaje – faptul ca pe Twitter si-ar face reclama un bordel sau altul (o agentie de publicitate, un candidat politic, un afacerist sau un magazin) – mai mult sau mai putin comerciale tind sa fie criticate si sanctionate. Pentru ca utilizatorul sa ramina sau sa revina, e nevoie de o imagine fara pata. Ca in orice relatie produs-consumator, acesta din urma nu vrea sa-i fie asociata imaginea cu un produs “patat”, chiar daca pata e imaginara. Si toate astea vin din obsesia diferitelor CNA-uri din lumea asta de a separa continutul editorial de reclama. Aceeasi obsesie care ne-a captusit cu imagini blurate semnificativ, in stiri sau emisiuni, cam pe unde s-ar afla sigle, logo-uri sau alte insemne de marca. Aceeasi obsesie care a facut ca oamenii, chiar si atunci cind se afla pe un forum oarecare, sa simta nevoia sa spuna: “nu dau nume” de produse, ca sa nu fie sanctionati.

Oricum, Twitter va deveni in scurt timp un mic bordel. De fapt, un mare bordel, plin de cele doua categorii existentiale: prostituata si clientul. Prostituata poate fi orice om care crede ca se poate vinde pe el/ea mai bine numai prin faptul ca e acolo, iar clientul… va las sa ghiciti.