Festivalul si fotoliile

Anul trecut, am descoperit placerea de a sta in fotoliu. So unlike myself…

Eram la TIFF, in holul mare al cinematografului principal al festivalului. Burta incepea sa-mi creasca si puterile fizice sa ma paraseasca. Si am descoperit banchetele moi si fotoliile, care-mi ofereau si un punct de observatie a viermuielii din jurul festivalului. Stateam in fotoliu si mincam, alternativ, capsuni sau cirese mamut, cumparate de vizavi, din piata. Si priveam lumea: oamenii cu organizarea, invitatii, presa. Cinefilii. Publicul ocazional. Publicul de “eveniment”. Publicul abonat la festivaluri (si cel bun, si cel rau). Asta era intre proiectii – reuseam, invariabil, din motiv de confuzie asupra salilor si dezordine mentala, sa pierd un film pe zi si sa ma relaxez in fotoliu. Probabil subconstientul, bietul, care-mi sugera sa ma mai odihnesc si eu, sa-mi iau ochii de pe ecran, sa focalizez si la alte distante, sa-mi acordez urechea si pentru alte sunete. Eu, lacoma, voiam sa profit de ecusonul primit odata cu admiterea in programul Romanian Film Days si sa vad cite filme puteam. Si totusi, o data pe zi reuseam sa pierd un film…

Anul asta nu mai am ecuson. Sa vedem cit de rationala si selectiva o sa ma dovedesc pe banii mei.

Loteria cu viata

Jucati la loto? Eu nu. Nu mai joc. Si nu pentru ca m-ar costa prea mult, obiceiul asta, pe termen lung,  sau pentru ca nu cred in sansa. Ci pentru ca mi-e teama sa nu cumva sa cistig.

La mine, cistigurile vin la pachet. Din pacate, nu mai multe cistiguri intr-un pachet, ci un cistig la pachet cu o pierdere. E un fel de balanta care ma face sa ma tem de cite ori cistig ceva: oare ce am sa mai pierd? Si pentru ca vreau sa pastrez balanta pe zero, de acum incolo, mi-e teama de orice cistig care vine ca o provocare a sortii.

De curind, m-am inscris intr-un concurs. Nu stiu de ce am facut-o: abia dupa ce m-am inscris am realizat ca eu vreau doar sa particip, nu si sa cistig. Nu vreau sa cistig pentru ca nu mai vreau sa pierd nimic. E drept, mi-ar placea sa am un televizor mai bun (stiti ce teve-maniaca sint…), dar nu vreau sa-l CISTIG. As vrea sa-mi permit sa mi-l cumpar – si nu atit sa-mi permit, ci sa pot decide linistita, fara remuscari sau mai stiu eu ce second thoughts, ca pot da cinspe milioane pe un televizor cu ecran plat sau un LCD sau o chestie care sa nu-mi valureasca marginile cladirilor de pe ecran.

Iar azi dimineata, cineva mi-a urat succes la concurs. Aproape ca mi-am scuipat in sin si am zis: Doamne fere! Nu vreau sa cistig. Imi place sa-mi incerc fortele (condeiul, tastatura, whatever) cu ceilalti, de aia m-am inscris in concurs. O urma de spirit de competitie, rudimentara si pe care nu o cultiv. Cam atit.

Town-and-gown

Clujul aproape că a devenit sinonim cu TIFF-ul. Cu filmul, în ultimă instanţă. Asta înseamnă că a scăpat de tinicheaua tricoloră funariotă, mai înseamnă că a scăpat şi de viziunea etno-centristă de capitală a Ardealului, viziune care o ducea tot în provincialism, aşa cum se întîmplă adesea.

Mîine începe o nouă ediţie. Pregătirile au început în urmă cu un an – cineva spunea: începem să pregătim ediţia următoare a doua zi după festivitatea de închidere de anul ăsta. Se ştie deja cine va veni; se cam ştiu şi filmele. Probabil şi cataloagele sînt gata tipărite (să sperăm, anul trecut am mers la filme oarecum în orb, în lipsa catalogului). Chiar în momentele ăstea, zeci de oameni călătoresc cu trenul de noapte spre Cluj. Efervescenţa unora, blazarea celorlalţi – ca la Cannes. Există un aer comun între imaginile de pe Croazetă, cele de la petrecerile de la Cannes, petrecerile private sau deschise de pe plajă şi cele cîteva evenimente de socializare relaxată ale Clujului de la Chios, Aroma, curtea muzeului.

Deşi compar TIFF-ul cu Cannes-ul, ma gîndesc la Cluj ca la un vechi oraş universitar. Clujul a devenit, cumva, ca Oxfordul şi Cambridge-ul: o populaţie laică şi una de iniţiaţi. Town-and-gown – sau mai precis invers. Începe festivalul – apar şi iniţiaţii. E drept, pentru ei, întreaga populaţie a Clujului păstrează oraşul în bună stare, ba chiar îl fac mai accomodating, de la an la an. Apar locuri noi de socializare. Se lucrează la crearea spaţiilor publice – spaţii ale normalităţii. Chiar dacă bugetul oferit din fondurile locale ale primăriei, festivalului, fonduri aflate într-o curioasă relaţie de inversă proporţionalitate cu faima lui şi cu beneficiile pe care le aduce, scad de la an la an, locuitorii Clujului devin tot mai conştienţi de valoarea festivalului. Pentru ca ştim cu toţii cum e: stai o viaţă în Braşov, dar intri în Biserica Neagră o dată sau de două ori, cînd îţi vin ceva rude sau prieteni pe care vrei sa-i impresionezi. Eşti clujean, dar te apucă mîndria faţă de oraşul tău mai degrabă cînd vine vorba de un festival de film (chiar dacă ţie poate că filmul de artă nu-ţi spune nimic), decît altcîndva.

Cluj, here I come!