In ultimul timp, de cite ori deschid televizorul pe N24 sau pe Antena 2 sau 3 (doar una din ele, dar n-am reusit sa retin care), vad unul si acelasi gen de material pe care nu stiu cum sa-l calific. E vorba de o chestie cu aparenta de top (nu, nu fosta bluza devenita top, ci top/clasament): cele mai jenante 25 de aparitii publice de-ale vedetelor, cele mai ciudate nume pe care le-au dat vedetele copiilor lor, cele mai incendiare tinute, cele mai sexy funduri sau operatii estetice, cele mai incendiare scene de sex din filme, cele mai incredibile surisuri. Si tot asa.
Orice lucru care poate fi documentat (na, ca m-am molipsit si eu de inversiunea semantica,ideea s-ar putea exprima mai bine asa: orice lucru despre care se pot gasi documente) este pasibil de numeroase incadrari si re-cadrari in nenumarate categorii (mai mult sau mai putin stupide, in functie de publicul caruia se adreseaza). Iar in showbiz sau in lumea divertismentului, exista o avalansa de asemenea produse: mestecari si re-mestecari (a se citi, mixaje) ale acelorasi materiale filmate. Consumul lor are niste caracteristici care transforma continuturile despre care vorbim in niste nuclee dure, refolosibile. Cam ca pulp paper. Numai bune de recuperat. Reconditionat. Refolosit.
Asta, intr-o epoca in care cei trei R din perioada comunista revin in forta.
[Altminteri, re-re-re e la mare moda: atit restaurarea, cit si recuperarea (istorica, morala si estetica, nu doar tehnica) a peliculelor inceputului cinematograifie fac parte dintr-un curent similar.]
Revenind la media studies: acesta e un nou mod de arhivare si de re-activare a memoriei – dar si o cale economica de a folosi (make use) acelasi material de mai multe ori. In special intr-o zona in care materialele inedite/noi sint rare. Materialele filmate in care apar vedete (ele sint cele care genereaza cel mai mare trafic/cea mai mare audienta) sint putine. Unele se datoreaza paparazzi-lor, altele, publicistilor vedetelor. Marele dezavantaj in toata povestea asta este democratia: acelasi material apare peste tot. Dar, urmind aceasta reteta, aceeasi bucata de material poate fi utilizata, in montaje diferite si cu un minim de interventie editoriala, de mai multe ori, in mai multe produse.
Aspectul economic este evident: o banca de imagini (statice sau in miscare) poate hrani, cu input minimal, foamea de imagini/comentarii/birfe despre vedete (recte, foamea de “continut”), prin producerea la nesfirsit a unor topuri a caror singura variabila este ideea de nisa pe care sint construite, gaselnita “creativa” transformativa.
Acest mod de arhivare, specific, cindva, agentiei de presa, a capatat amploare si si-a gasit utilizarea, rapid, in astfel de produse, odata cu digitalizarea. Cantitati imense de informatii stocate imaterial asigura materia prima pentru zeci si sute de emisiuni/produse de entertainment care nici macar nu au presiunea timeliness-ului. Singura cerinta, inerenta, este ca materialele sa nu fie atit de vechi incit sa para a apartine unei alte ere video.
*
Genul asta de diversificare le-a scapat teoreticienilor. Majoritatea lor sint mai preocupati de aspectele de monopol pe care le ia industria de divertisment. Si tot majoritatii lor ii scapa diversificarea ofertei, prin dezvoltarea unei puzderii de case de productie mici si independente, care ofera ori un singur produs – cel pentru care si-au deschis casa de productie – ori o serie mica de produse (case al caror unic vis este sa fie descoperite si inghitite, mai devreme sau mai tirziu, de marii rechini. Sau care dispar, nestiute, dupa o vreme si un succes efemer. Dar, pina ca aceste mici case de productie sa fie inghitite sau omorite de piata, ele exista o vreme, asigurind o permanenta necesara, in domeniul productiei independente).
