A fost Elena Ceausescu.
Apoi a aparut Elena Udrea. Dupa ce paruse ca steaua ei a apus, s-a ridicat, timida si agramata, si Elena Basescu. Apoi ea a ajuns unde si-a dorit, adica a par-venit, devenind EBA si uitind ca e si Elena. Iar Elena Udrea s-a ridicat din noi, insa doar pentru a cadea de si mai sus.
Who’s next?
Ca intotdeauna cind HBO da filme romanesti, reusesc sa le pierd. De data asta, am pierdut Apa si am prins Canton dupa generic. Poate la citeva minute. Dupa inca vreo citeva minute, nu stiam daca sa schimb canalul, sa arunc televizorul sau sa plec din tara.
Canton e, fara voie, o adaptare dupa Ioan Grosan. Dupa Trenul de noapte, poate cea mai desavirsita bucatica de fiction de pe meleagurile noastre. Cu un aer atit de Garcia Marquez, dincolo de balcanismul evident al personajelor, Trenul de noapte e numai atmosfera – iar, la final, mister. Mister cit cuprinde.
Acum vreo doi ani, auzisem ca se face film dupa Trenul de noapte. Fireste, ma asteptam la un lung metraj, un film total, complet, care sa nu aiba nici o hiba, nici un cusur. Un film… Ma rog. Apoi am auzit ca auzisem gresit, ca e vorba, de fapt, de Caravana cinematografica a aceluiasi autor colosal. Iar acum, ma uit la un film care nu e nici cal, nici magar. Cele doua personaje de la Canton au niste replici neverosimile, copii palide ale replicilor personajelor lui Grosan – si neverosimil rostite, in stilul minimalist cu care regizorii romani au facut valuri in ultimii ani, dar care stil nu se potriveste, steril asa cum este, cu incarcatura aproape lipicioasa a povestii din Trenul de noapte. Bineinteles, nu vreau sa neg valoarea (putina, cita e), a povestii din Canton. La urma urmei, e un scurt metraj de atmosfera, o felie (nesemnificativa) din viata unor personaje. Dar filmul, neavind “poanta”, are nevoie de savoare. De crema. De frisca. De parfum. Trebuie sa fie “bogat”, in sensul cel mai gastronomic. Si, desi la nivelul imaginii este (reusind sa adune citeva simboluri si sa mimeze transmiterea de continut cu ajutorul acestora), la nivelul povestii si al jocului actorilor e aproape zero. Rar am vazut cuplu mai sec si disfunctional ca in filmul asta.
Aha. Genericul: povestea: Cristian Mungiu. Regia: Constantin Popescu. Google imi spune ca tot el a facut si Apa, pe care tocmai l-am ratat. Ma gindesc, acum, ce sa fac cu Canton? Sa uit ca l-am vazut si sa-l tin minte in continuare pe Fotiade asa cum l-a descris acarul din povestea lui Grosan? Sa uit ca am vazut un nene in camesoaie taraneasca si izmene neverosimil de albe? Cu replici parca citite de pe prompter? Sa uit…
