Mituri

In copilaria mea, unele din lucrurile care se gaseau intr-o casa interesanta erau cataloagele Otto sau Quelle. Cu un vag parfum de occident, cu foi subtiri, probabil de 40 g/mp, ne introduceau, pagina cu pagina, intr-un univers color la care nu aveam acces altminteri. Vedeam interioare, exterioare, oameni fericiti si zimbitori, nonsalanti chiar si in chiloti (oh, ce surpriza, sa stai in chiloti si sutien nu era o rusine, puteai chiar zimbi si nu lasciv ci asa, ca si cum ai fi fost in costum).

Otto si Quelle erau standarde. Standarde de normalitate spre care aspiram. La sectiunea “imbracaminte”, modelele erau fotografiate in natura sau in exterioare. Totul era verde si foarte colorat; celalalt reper al Occidentului, Dallas, era alb-negru. Doar filmele de la cinema ar mai fi putut rivaliza cu Otto sau Quelle, dar ele erau fulgurante, veneau si treceau, iar imaginile de la cinema, in derularea lor rapida, nu puteau ramine in mintea spectatorului asa cum ramineau imaginile din aceste reviste pe care, daca le aveai in casa, le puteai rasfoi iar si iar.

Otto si Quelle erau si instrumente educative. Daca studiai temeinic revistele astea, pina la urma, de vinzari, aveai acces, vicarial, fireste, la toate activitatile de timp liber: vedeai cum arata diverse echipamente, electronice si electrocasnice care nici macar nu semanau cu ale noastre (ma refer la anii 80 si la familia obisnuita, care nu avea acces la video, masina de spalat automata cu incarcare frontala, etc). Si chiar daca nu stiai germana, ca sa descifrezi explicatiile de linga fiecare produs, tot intelegeai ca te afli in alta liga.

Interesant este ca, dincolo de aspectul exotic al acestor reviste, aflat in casele unor oameni care traiau, practic, in alta civilizatie, ele reprezentau reperul pentru “creatoarele neoficiale de moda”, croitoresele acelor vremuri. Stiu ca acum ar putea parea barbara treaba, dar pe atunci o revista din 80 sau 85, de exemplu, era Biblia croitoresei pentru multi ani – practic, pina gasea alt exemplar. Iar o croitoreasa care avea un exemplar recent dupa care sa se inspire era, evident, mult mai cautata si mai bine cotata. “Biblia” trona, la loc de cinste, in incaperea transformata in camera de primire, fie aceasta si bucataria. Potentialele cliente veneau acasa la croitoreasa, priveau pline de admiratie spre revista, erau indemnate, citeodata, sa-si aleaga modelul – sau, experta, croitoreasa deschidea catalogul unde stia ea si, cu gesturi experte, schita in aer forma si isi convingea clienta.

Am primit si eu, acum citeva zile, la pachet cu nelipsita TV Mania, un catalog Otto. Oroare! De trei ori oroare! Din cartoaia de 4-5 kile, de sute de pagini (batind spre o mie), in care gaseai tot, dar absolut tot ce se poate vinde (inclusiv chestii pentru masini, garaj, sport, gradina, casa, ma rog, intelegeti ideea), Otto pentru romani a retrogradat la o brosurica de citeva zeci de pagini. Tiparita pe hirtie de 60, mult mai groasa si, evident, neparfumata ca in copilaria mea, mirosind a reviste romanesti obisnuite, Otto e o colectie de poze cu oameni pe fundal bleu sau gri, aratind toti cam la fel, imbracati cu niste haine cam scumpe fata de valoarea lor reala. Haine, haine, haine. Atit si nimic mai mult. Si mi-am amintit, rasfoind-o, ca am primit cindva si un catalog Quelle, cu tot felul de obiectzele, din cele care se vind la magazinele cu de toate. Nu am percutat, atunci. N-am facut legatura cu Izvorul copilariei, Quelle acela care nastea pasiuni si concursuri, care e cel mai scump obiect de pe o pagina, ce-ti alegi dintre saniute sau decoratiuni de Craciun, la ce pagina crezi ca sint televizoarele alea imense color pe care orice imagine parea ireal de reala si colorata… N-am facut legatura atunci, dar acum, privind in urma, inteleg ce subversive erau acele cataloage – mai subversive decit orice roman sau film. Pentru ca ele iti aratau in imagini cit se poate de concrete si credibile care era normalitatea – la care noi n-aveam acces.

Sfidarea

Adresa mea de mail se afla in agenda virtuala a unor oameni tare slabi de inger. Primesc de la ei, de citeva ori pe saptamina, tot felul de mesaje “de bine”, impachetate sub forma unor prezentari sau slideshowuri in powerpoint, cu nume sugestive gen “program de dorinte super”, “super frumos”, “picasso – ganduri – muzica”, “novena”, si tot asa. Mesaje care ajng ca forward la forward la forward, mesaje pe care te intrebi cum de le-ai primit tocmai tu, cum de te-a selectat expeditorul dintre sutele de persoane din address book, pe ce criteriu te-a ales tocmai pe tine, alaturi de alti noua nefericiti… De cele mai multe ori, le ignor, insa, citeodata, le descarc si le derulez, ca sa vad ce se mai poate inventa in domeniul santajului emotional.

Pentru ca, dragele mele Vanana, Nina, Loredana, asta sint mizeriile alea pe care mi le trimiteti: niste forme de santaj emotional impachetate drept chestii inofensive. Uite un exemplu:

De mai multe ori am deschis aceste attachmenturi cu gindul sa vad pina unde se poate merge cu dulcegariile otravite. Si spun asta pentru ca, in ciuda aparentelor (roz, ingerasi, rahaturi de-astea pentru gospodine oparite pe inima de un sot mult prea grobian fata de aspiratiile lor eminesciene), toate sub-produsele acestea sint croite pe o singura idee: sa le faca pe proaste (ma scuzati, dar inca n-am primit mizerii din astea de la barbati, fie ei si gay) sa trimita rapid mesajul la 10 prietene, ca sa nu cumva sa, citez:

Daca-l trimiti, dorinta ta se va realiza. Daca nu-l trimiti, se va intimpla exact inversul dorintei tale.

Si acum vin si ma intreb, de ce o initiativa din asta, buna in sine, o chestie facuta pentru binele oamenilor, trimisa in masa, este atit de periculoasa? Nu cumva vine ea de la diavol? (risete in fundal; ba nu, chiar si pe rindurile din fata). De ce sa conditionezi “binele”, ba chiar, mai mult, sa ameninti cu raul daca omul nu indeplineste conditia (conditia fiind SPAMUL)? Incep sa ma gindesc ca exista ceva similaritati cu basmul, unde eroul, daca nu indeplinea conditiile puse de omul rau, dupa ce cazuse in capcana acestuia (aici capcana este insasi deschiderea slideshowului), patea ceva rau – dar mult mai rau decit simpla ne-atingere a scopului sau initial.

In cazul rahatului numit “Program de dorinte super”, “inversul dorintei” poate fi o chestie benigna (sa cistig la loto – sa nu cistig la loto) sau nu. Pentru ca, daca dorinta era: sa ma iubeasca, “sa nu ma iubeasca” devine grav. Iar daca dorinta era “sa traiesc/supravietuiesc unei boli grave, atunci “inversul” incepe sa nu-ti mai dea pace.

Oricum, eu ori sint inconstienta, ori… Pentru ca, dupa ce mi-am pus dorinta de viata si am vazut conditia, am decis sa sfidez toata treaba asta si sa nu trimit mai departe “felicitarea”. Nu vad de ce ar trebui sa-mi pedepsesc 10 prieteni/prietene doar ca sa traiesc eu.

O familie

De sarbatori, fiecare post de televiziune are niste marote. Majoritatea sint dictate financiar – au cumparat un Home Alone sau Die Hard sau whatever cu drept de redifuzare zece ani la rind de sarbatori, atunci asta difuzeaza – dar sint si posturi care difuzeaza cu mindrie productii proprii. Ca b1tv. Care a redifuzat Lombarzilor 8, la doi ani dupa esecul* primei difuzari.

[De ce zic "esec"? Pentru ca, desi printre cele mai bune seriale romanesti post-decembrist, dupa parerea mea (mi-as fi dorit sa-l fi scris eu sau sa pot afirma acest lucru), a fost programat si difuzat dupa logica anti-audiente a acestui post condus de cretini, care nu reusesc sa respecte azi ce a aparut ieri pe ecran ca promo sau ce apare azi pe site, la sectiunea program - asta daca scrie ceva sub cuvintul program.]

Of course I watched it. De data asta, altfel, ca si cum as fi stiut ce se intimpla si eu urmaream doar dialogurile, for the fun of it. Si mi-am dat seama de niste chestii. Cum ar fi ca, oricit de detasat ai fi, ca scenarist, tot iti tradezi o parte din sine scriind. Parca-l vedeam pe Mimi Branescu facind ping-pong cu mintea proprie, de fapt, cu multiplele voci din mintea sa pe cind scria, o voce fiind a personajului lui, alta a lui personala in relatie cu cei apropiati, pe care i-a “tradus” in diverse personaje… Si tot asa.

Totusi, in afara de observatiile astea mai mult sau mai putin transmisibile in cuvinte, am mai avut o… tresarire. Cind m-am gindit la numele personajelor. Hai sa facem o schema: o avem pe Ilinca, mama si sotie. Ilinca e profa de biologie. Tatal ei are o casa, deci nu provine din clasa muncitoare. Ea e (inca) maritata cu Vasile, inginer de poduri si, actualmente, vile. Baiat din clasa muncitoare. Copiii lor: cel mare, Stefan, afacerist (sotia Magda, copil Titus, minunat ales pentru cineva care are ambitii mari de marire financiara prin forte proprii). Stefan are ceva de artist in el, insa inabusit. Leo, urmatorul, actor cabotin si enervant (bine jucat, dar un personaj odios). De fapt, Leonard. Fata, Catrina, indragostita de un Victor (altul). Si celalalt baiat, Sorin, gay si enervant, jucat a l’emploi de Tudor Aaron Istodor. Si aici incep problemele.

Daca fac un sistem de ecuatii, ceva nu se leaga. Daca pe femeie o cheama Ilinca, sint doua posibilitati: ori are constiinta numelui ei (acum e la mare moda curentul asta cu Smarande, Catrine, Ilinci, Sinziene, Sofii, Crengute si Codrute etc.) si-si numeste toti copiii dupa aceasta constiinta – si atunci, e greu de inteles de unde a aparut “Sorin” (care oricum nu e nume de gay:). Ori nu are aceasta constiinta, si atunci pe fiica ei nu poate sa o cheme Catrina, ea urmind sa renege in fiii si fiicele ei acest filon folcloric. Pentru ca Stefan si Leonard spun multe despre aspiratiile ei. Or, fie Sorin, fie Catrina nu isi au rezolvarea, in sistemul asta de ecuatii. Decit poate daca Vasile, sotul cu origine proletara, ar fi pus piciorul in prag si si-ar fi revendicat aceasta odrasla, asa, dintr-o data. Ceea ce nu pare a fi cazul, daca e sa ne luam dupa scenariu.