Mituri

In copilaria mea, unele din lucrurile care se gaseau intr-o casa interesanta erau cataloagele Otto sau Quelle. Cu un vag parfum de occident, cu foi subtiri, probabil de 40 g/mp, ne introduceau, pagina cu pagina, intr-un univers color la care nu aveam acces altminteri. Vedeam interioare, exterioare, oameni fericiti si zimbitori, nonsalanti chiar si in chiloti (oh, ce surpriza, sa stai in chiloti si sutien nu era o rusine, puteai chiar zimbi si nu lasciv ci asa, ca si cum ai fi fost in costum).

Otto si Quelle erau standarde. Standarde de normalitate spre care aspiram. La sectiunea “imbracaminte”, modelele erau fotografiate in natura sau in exterioare. Totul era verde si foarte colorat; celalalt reper al Occidentului, Dallas, era alb-negru. Doar filmele de la cinema ar mai fi putut rivaliza cu Otto sau Quelle, dar ele erau fulgurante, veneau si treceau, iar imaginile de la cinema, in derularea lor rapida, nu puteau ramine in mintea spectatorului asa cum ramineau imaginile din aceste reviste pe care, daca le aveai in casa, le puteai rasfoi iar si iar.

Otto si Quelle erau si instrumente educative. Daca studiai temeinic revistele astea, pina la urma, de vinzari, aveai acces, vicarial, fireste, la toate activitatile de timp liber: vedeai cum arata diverse echipamente, electronice si electrocasnice care nici macar nu semanau cu ale noastre (ma refer la anii 80 si la familia obisnuita, care nu avea acces la video, masina de spalat automata cu incarcare frontala, etc). Si chiar daca nu stiai germana, ca sa descifrezi explicatiile de linga fiecare produs, tot intelegeai ca te afli in alta liga.

Interesant este ca, dincolo de aspectul exotic al acestor reviste, aflat in casele unor oameni care traiau, practic, in alta civilizatie, ele reprezentau reperul pentru “creatoarele neoficiale de moda”, croitoresele acelor vremuri. Stiu ca acum ar putea parea barbara treaba, dar pe atunci o revista din 80 sau 85, de exemplu, era Biblia croitoresei pentru multi ani – practic, pina gasea alt exemplar. Iar o croitoreasa care avea un exemplar recent dupa care sa se inspire era, evident, mult mai cautata si mai bine cotata. “Biblia” trona, la loc de cinste, in incaperea transformata in camera de primire, fie aceasta si bucataria. Potentialele cliente veneau acasa la croitoreasa, priveau pline de admiratie spre revista, erau indemnate, citeodata, sa-si aleaga modelul – sau, experta, croitoreasa deschidea catalogul unde stia ea si, cu gesturi experte, schita in aer forma si isi convingea clienta.

Am primit si eu, acum citeva zile, la pachet cu nelipsita TV Mania, un catalog Otto. Oroare! De trei ori oroare! Din cartoaia de 4-5 kile, de sute de pagini (batind spre o mie), in care gaseai tot, dar absolut tot ce se poate vinde (inclusiv chestii pentru masini, garaj, sport, gradina, casa, ma rog, intelegeti ideea), Otto pentru romani a retrogradat la o brosurica de citeva zeci de pagini. Tiparita pe hirtie de 60, mult mai groasa si, evident, neparfumata ca in copilaria mea, mirosind a reviste romanesti obisnuite, Otto e o colectie de poze cu oameni pe fundal bleu sau gri, aratind toti cam la fel, imbracati cu niste haine cam scumpe fata de valoarea lor reala. Haine, haine, haine. Atit si nimic mai mult. Si mi-am amintit, rasfoind-o, ca am primit cindva si un catalog Quelle, cu tot felul de obiectzele, din cele care se vind la magazinele cu de toate. Nu am percutat, atunci. N-am facut legatura cu Izvorul copilariei, Quelle acela care nastea pasiuni si concursuri, care e cel mai scump obiect de pe o pagina, ce-ti alegi dintre saniute sau decoratiuni de Craciun, la ce pagina crezi ca sint televizoarele alea imense color pe care orice imagine parea ireal de reala si colorata… N-am facut legatura atunci, dar acum, privind in urma, inteleg ce subversive erau acele cataloage – mai subversive decit orice roman sau film. Pentru ca ele iti aratau in imagini cit se poate de concrete si credibile care era normalitatea – la care noi n-aveam acces.