De multe ori m-am gindit sa scriu despre esecul bunelor intentii. Este, probabil, o mai veche tema care ma bintuie, din cind in cind – de obicei, cind vreuna din initiativele cuiva, inclusiv ale mele, dau gres.
Dar sa va spun cum a inceput [dorinta de a scrie textul asta].
Cindva, uimita de proiectul “Doneaza ce nu-ti mai trebuie si cauta ce ai nevoie!”, m-am abonat la fluxul lor de postari. Parea o chestie faina, iar eu incercam sa aflu limitele web2.0-ului. Era epoca de dinainte sa-mi fac cont pe twitter si facebook, cind eram inca reticenta la presiunile de incartiruire in rindurile de mars fortat ale celor care se voiau cu tot dinadinsul trendy. Nu ca n-as mai fi reticenta.
Si am inceput sa primesc prin mail, zilnic, textele aparute pe “Da si primeste” – sub o platforma de blogging, o initiativa laudabila. La inceput au predominat donatiile. Desi n-aveam nevoie de nimic (obiecte), citeam cind apucam, sa vad ce mai doneaza oamenii. Cam cu aceeasi curiozitate cu care citesc rubrica Diverse (diverse inchirieri, diverse propuneri de afaceri, diverse matrimoniale) din Anuntul telefonic sau Piata de la A la Z. Curiozitatea cuiva pe care-l intereseaza diversitatea nesortata, ne-categorizata. Imi placea sa-mi imaginez acel punct T al vietii cuiva care raminea fara un obiect care il incurcase – sau al cuiva care urma sa priveasca un loc gol din casa sau dulap, cu mindria ca a facut, nesolicitat, o fapta buna. Ma interesa acest T ca un punct de plecare pentru un scenariu, si nu altfel.
De la o vreme, insa, am vazut ca se schimba proportia, intre oferte si cereri. Tot mai multe dintre post-urile care apareau pe Da si primeste erau cereri – dar, la inceput, nu m-a deranjat. Pareau oneste, dragute, scrise de persoane cu multa imaginatie – chiar daca cu grave deficiente de limba romana. Majoritatea erau dragute in sensul chiar de hazlii. Apoi am inteles ca e o schema: prea erau toate la fel de dragute. Cineva isi lua identitatea altcuiva (a unui copil, a unui animalut) ca sa ceara ceva pentru, evident, altcineva. Putine faceau exceptie – iar acestea se remarcau de la distanta.
Ce sa cred? Bucuria mea, oarecum compulsiva, de transformare a persoanelor in personaje, s-a dus. Nu mai intelegeam pe cine trebuie sa cred: vocea ratiunii, care, dupa o analiza de continut severa, imi spunea ca textul e o facatura – sau vocea inimii, care incerca, timid, sa spuna ca totusi nu se poate sa te pretezi la asa ceva? Pina la urma, a invins ratiunea. A trebuit sa accept ca romanii au invatat sa cerseasca frumos – majoritatea textelor i-ar califica pentru postul de “copywriter” la Rentrop si Straton pe cei care le scrisesera.M-am gindit sa le scriu administratoarelor site-ului si sa le sugerez sa renunte la a mai publica cererile – pina la urma, e absurd: cine are ceva de dat prin casa, pune anunt de donatie. Cine n-are ceva de dat, nu se uita zilnic pe un site sa vada daca exista careva care ar avea nevoie de acel ceva pe care nu-l are de donat. Dar ar fi fost inutil – pentru ca, inevitabil, Da si primeste a devenit, dintr-o initiativa frumoasa, o idee de marketing si din asta, un esec. Iar esecul nu s-a datorat ideii, ci naturii umane, care, pe unele meleaguri, are niste metehne…
Pentru ca azi, in mail, am primit link catre urmatoarea postare: si am inteles ca epoca Da si primeste pare ca se apropie de final. Din pacate.
Nu, natura umană nu are metehne pe aceste meleaguri!
Gândeşte-te că toţi (americani, români, ruşi etc) avem aceleaşi gene, unele de la o Evă de acum 200 000 de ani, celelalte de la un Adam de acum 60 000 de ani. Apoi, între om şi banană 60 la sută din gene sunt comune. Nu mai insist pe faptul că între om şi cimpanzeu sunt doar 2 la sută diferenţe.
O chestie care m-a mirat f. tare e o teorie că viermele şi omul au un număr total de gene aproximativ egal – undeva spre 30 000. Poate că prin modificări succesive ale unor gene, viermele s-a transformat în om. “Imbecilul vierme de pământ” a dat lovitura, în cazul ăsta.
No, deci ce cred eu că lipseşte postării tale un pic de perspectivă!
O sa recitesc. Desi cred ca formularea aia era o mica parte a problemei.
In realitate, asta era un proiect mai degraba idealist care nu ar fi fost posibil decit intr-o alta lume.
Sa-ti povestesc o faza de azi: azi, simbata, multa lume s-a dus cu coliva si alte chestii de dat pomana, la biserica. Ceva gen simbata mortilor. Spre final, m-am dus si eu cu Stefan Alexandru, in carucior, pe acolo, ca era soare si n-aveam pe unde sa ne plimbam. Sus, la biserica, o gramada de minoritari. Copii, dar nu numai. Se agitau pe-acolo, isi faceau strategia pentru cind popa va fi terminat de cintat. Iar cind s-a terminat, a fost prapad. Erau si “comunitarii” acolo, doua bucati politisti care faceau o galagie stupida si inutila… In fiecare simbata cu pomana si la fiecare slujba de duminica, spre finalul slujbei, spre biserica se indreapta cohorte de oameni cu sacose goale, care se duc la pomana. Insa e greu de descris diferenta dintre a-i vedea de la geamul camerei si a-ti imagina ca sint niste oameni obisnuiti care o duc mai rau si realitatea cruda, imbrinceli si injuraturi si miini intinse care ti se baga-n sacosa si-ti iau de acolo ce ai mai pastrat pentru acasa, fara “bogdaproste” la final.
Si sa-ti raspund mai precis: natura mana nu are metehne pe aceste meleaguri, dar o anumita lipsa a demnitatii cred ca e comuna oamenilor saraci sau marginalizati, din societatile sarace. Si intimplator, noi avem multi saraci.
Şi, ca să fiu mai conclusivă! gândeşte-te dacă nu cumva acţiunile astea de promovare a cerşetoriei cu mănuşi nu era firesc să degenereze în felul ăsta. Dacă nu e mai normal să acuzăm nişte oameni care freacă menta şi din plictiseală iniţiază asemenea chestii, închipuindu-şi că un defect structural al societăţii umane – sărăcia – poate fi rezolvat metodic prin cerşetorie.
Din punctul meu de vedere, acolo unde există cerşetori este perfect normal, în orice societate, să apară şi hoţi travestiţi în cerşetori. Şi în nici o ţară cerşetoria nu poate deveni o chestie instituţionabilă sau o practică respectabilă.
Eu una dau bani la cerşetori ff rar şi cu un sentiment de jenă.
Ce mă surprinde la societatea noastră este toleranţa excesivă în faţa cerşetoriei. Faptul că pot intra la cerşit, în şcoli, copii ai străzii, cu girul directorilor, că se fac emisiuni TV cu audienţe incredibile, gen Surprize, surprize – care e o emisiune, în esenţă, despre deliciile faptului de a da sau de a primi în cadrul practicii cerşetoriei, că se fac, uite, siteuri pentru cerşetori etc.
nu m-am gindit pina acum la toleranta noastra excesiva, ca natiune/societate, fata de cersetorie. dar cred ca e reala.
ma intreb daca n-ar fi mai de folos studii despre chestia asta – cu breviar, taxonomii, decit studiile care se fac acum pe teme stupide. insa si studierea cersetoriei e tot un mod de legitimare a ei. ma gindeam la categorii diverse, cum ar fi teledonurile, conturile in care poti depune bani pt diversi bolnavi, si tot asa. ele nu-s categorii per se, dar pot deveni elemente in categorii. asta ca sa nu ma critici:D
“omului fiindu-i foame, se arunca asupra colacilor. ingretosata si cocotata pe craca sigurantei materiale, mama-cu-copil nu isi mai asteapta partea ei de prada.” (henry ‘douanier’ rousseau, cca 1989-2010)
Nu, e o chestie care ţine probabil de mentalitatea din ţările ortodoxe – promovarea de către religie a donaţiilor către săraci -. La protestanţi, din câte ştiu, să faci acte filantropice nu are sens religios, sau nu e o activitate promovată de biserică. Preoţii sfătuiesc lumea să dea de lucru celor săraci, nu bani sau ajutoare.
Acuma, numai în Iaşi era ceva care îmi sărea în ochi şi mă deranja, realmente – erau foarte mulţi cerşetori peste tot -. În Baia Mare sunt mult mai puţini, e şi oraşul mai mic.
Chestia asta n-o să se schimbe, tipul ăsta de valorizare a actelor caritabile care produc la nesfârşit cerşetoria ca ocupaţie. S-ar schimba doar dacă ar face ceva BOR, dar ştim că biserica noastră e foarte conservatoare.
Cât despre cerşetoria virtuală, e o chestie aflată la început, a avut succes datorită noutăţii, dar partea mişto când faci acte filantropice e feed-back-ul rapid, satisfacţia morală imediată a donatorului. Filantropul are nevoie de spectacol, să fie văzut sau măcar să vadă efectele – de asta a avut atâta succes Surprize, surprize. Actele anonime de filantropie nu prea au cum să-i satisfacă pe cei care dau, aşa că o să se renunţe la asta.
iarasi, o chestie religioasa, ultimul aspect invocat de tine: la musulmani, donatiile se fac intr-o anumita perioada a anului, insa numai noaptea, fara ca donatorul sa fie vazut.
cit despre bor, cred ca e prea putin sa spunem ca e conservatoare. e pur si simplu o parte a problemei.
Scriu mereu în contratimp, scuze.