Ceva- ceva din povestea de azi de la Universitate aflasem de pe Facebook, doar că, din cauza stilului hazliu şi nu prea al celor care au scris despre “eveniment”, n-am înţeles decît că Cristina Bazavan, din lipsa apei calde, a făcut duş undeva la Universitate. Greşit.
După care am căutat “pe net”. Şi am aflat că, de fapt, e vorba de o campanie Dove. Care premiază o persoană care face duş în public, mai precis, suspendată undeva, într-o cabină de sticlă, în piaţa Universităţii, cu o excursie la Barcelona. O campanie Dove? Sau o campanie Zu. Sau Tabu. Dove a iniţiat multe campanii legate de frumuseţea pielii, multe campanii care accentuau asupra faptului că nu cantitatea sau suprafaţa pielii contează, ci fineţea (deci hidratarea) contează. Zu a iniţiat, şi el, ceva campanii. Bunul gust nu-l discutăm la modul general. Tabu a avut, si ea, cîteva iniţiative. Inclusiv seria de literatură erotică. Deci nu mă miră că s-au aliat ca să facă treaba asta. Ce mă miră, însă, e că încă n-au dispărut chestiile ăstea de PR, “evenimentele”, cu sau fără conţinut, cu sau fără urmări (sincer cred că nu va creşte nici măcar cu un săpun numărul produselor cumpărate ca urmare a campaniei), dar cu miză.
Iar, ajunsă în punctul ăsta, să vă mai spun că părerile de pe net oscilează între a cataloga exhibiţia tinerei care a cîştigat concursul drept “prostituţie” (vînzarea trupului, zice autorul articolului de blog, vînzarea imaginii lui, aş spune eu, care nu e prostituţie, ci altceva. Să mă consult şi cu voi, Irina Palm era prostituată?) şi o admiraţie greţoasă faţă de, pînă la urmă, o campanie de marketing. Mi-amintesc o imensă coadă de oameni, de prin anii 90, ceva monstruos, care se încolăcea în jurul aceleiaşi pieţe, oameni care stăteau la coadă pentru două cutii de detergent ale unei firme celebre care tocmai îşi lansa operaţiunile în România. Era, şi coada-ceea, un “performance”. Fotografi străini veniseră pregătiţi pentru spectacolul disperării şi aşteptau liniştiţi, la umbra magnoliilor, să se cam termine cubul imens de cutii de detergent iar oamenii să înceapă să se îmbulzească pentru ultimele cutii. Să se bată pentru o cutie cu dero, să facă spectacol, ca orice animal, biped sau nu, lipsit de conştiinţa propriului ridicol. PR-ul în faşă la acea vreme îşi freca mîinile, bucuros de reuşită, iar milogii stăteau în soarele arzător de 1 mai, să primească… două cutii de dero.
Performance-ul de azi mi-a amintit fix de această întîmplare pe care cred că multă lume a uitat-o. Practic, a trecut o viaţă de atunci. Eu mă plimbam cu aparatul foto prin zonă, aveam de făcut un reportaj pentru cine mai ştie ce curs de la facultate şi mi-era teamă să pozez oamenii. Acum realizez de ce, atunci nu ştiam: pentru că mă gîndeam că oamenii ăia, coada-şarpe care înainta lent, dar care era totuşi într-o continuă fierbere, trebuie că aveau conştiinţa ridicolului situaţiei în care se puseseră singuri.
Oare Romina Agapi, 24 de ani, Masterandă în Dreptul Afacerilor, a avut vreun moment sentimentul ridicolului? I-a fost vreun moment ruşine de ea, pentru “vînzarea” de care o acuză Florin nu-ştiu-cum de pe blogul realitatea.net? Sau este deja atît de spălată pe creieri de toată ideologia asta a noului, nemaivăzutului, extraordinarului ca valori supreme, de ideologia curajului de care trebuie să dai dovadă aşa, gratuit (pentru mine, gratuit, pentru ea o fi plin de sens să facă duş cu sutien şi slip, la cîţiva metri în aer, într-o cabină de sticlă), de ideologia frumuseţii care trebuie arătată, care e un scop în sine şi o justificare apriori pentru orice acţiune – încît consideră că a făcut o măreaţă faptă pentru care merită nu doar premiul, ci admiraţie continuă?
