Un decupaj regizoral ingenios, care pune in valoare momentele cu potential umoristic, transformind nuvela lui Ioan Grosan intr-o… comedie. Nonetheless, a bitter one.
De la replici gen “Cine a mai vazut film colorat?” pina la discursurile incipient-comuniste, dar inecate intr-o confuzie ideatica maxima, Caravana cinematografica a reusit, ieri, intr-o sala aproape plina (Republica), sa ii faca pe oameni sa rida. E drept, diferentiat, pentru ca femeile rideau la unele replici, iar barbatii, la altele (cu precadere). Nu de alta, dar n-am auzit nicio voce cristalina sa rida cind unul din personajele masculine si-a “dres” gitul si apoi n-a avut unde sa scuipe si a trebuit sa… inghita. U gotta be a man to know what’s it like.
E benefic ca, dincolo de noul val, de tinerii regizori, de minimalism, de povestirile despre un aici si acum (exceptindu-le, fireste, pe 4,3,2 si Amintiri din epoca…), cinematografia romana mai poate produce o poveste atit de… clasica – in constructie, dar si in subiect. Nu flash back-uri, nu voci, nu ciudatenii, cu un omor simplu si sanatos. Pentru ca, de la Train de vie incoace, eu n-am mai gustat o comedie romaneasca (nb: n-am vazut inca Amintiri din epoca de aur). Iar daca ar fi sa pun un logline, acela ar fi “A slapstick comedy a la roumaine”. Iar de acest logline nu e straina scena mesei, a chiolhanului care, in filmul romanesc, duce spre burlesc de-a dreptul (sa ne amintim masa din Balanta, cea din Iarba verde de acasa, etc.).
*
Iulia Luminare si Dorian Boguta, care au mai jucat impreuna in Mobil (Virtual), reusesc sa fie niste prezente extrem de credibile intr-un film despre inceputurile comunismului. Scenografia de exceptie, atenta la detalii intr-un mod aproape socant (poate exceptind maioul lui Boguta din scena din pat), a contribuit la acest realism.
In economia filmului, mutarea proiectiei mult asteptate inspre final permite dezvoltarea tensiunii, lasindu-ne sa ne bucuram de de desfasurarea relatiilor dintre personaje.
Cit despre viol, eu nu-mi amintesc sa fi existat in nuvela. Dar, daca-i musai, cu placere…
there’s no such thing as ‘humour’ in this film.
to me it is.
seen it?
nu. sunt un bou care vorbeste inainte de-a vedea filmul. e de la cap la coada o mare scremere. si mi-e mila si de muntean, care promitea mult dupa debut, si de vivi dragan, si de scenograful tau competent – de grosan nu mi-e mila fiindca sunt convins ca nu-i pasa… iata ce se poate-ntampla cu un scenariu tinut mai mult de zece ani la dospit: nimic. nedumerire si pe fatza celuilalt spectator alaturi de care am vazut eu filmul la europa: what the fuck was that?
well, poate ca nu ar trebui sa mai scriu nimic despre filme. sint incompetenta.
dar imi mentin parerea, mie mi=a placut kino caravan. placut nu inseamna ca e film de oscar, ca e film de arta, ca e film de autor, film de idee, film-cult (sau ca va deveni asa ceva). pentru ca am inceput sa ma satur de atitudinea asta elitista ca numai filmele de mai sus sint FILME, restul sint gunoaie.
e un film care mi=a placut, exceptind violul, al carui rost nu l=am inteles.
de fapt pot sa-ti spun ce-a fost asta: “nunta muta”, vol. 2, cu tot cu violul folosit pe post de condiment, langa sarea si piperul absente.
si nu e vorba aici de oscar-arta-autor-idee-cult sau de vreo atitudine elitista, ci de un produs cinematografic incropit la minima rezistenta si cusut cu ata alba, lasata la vedere. sunt din carton oamenii aia, nici macar diaconu nu se poate salva – si vorbesc de un actor care n-a dat niciodata rau pe ecran, indiferent de film/regizor. un film despre raul care bantuie o tara fututa de comunism (iata-ti rostul violului din final) realizat, paradoxal, in chiar maniera propagandistica specifica anilor “infierati”.
asta mi s-a si parut ironia suprema: faptul ca filmul parea a fi fost facut in anii aia.
ironia suprema e ca grosan si-a scris dialogurile alea eliptice & aluzive in mod deliberat, ca sa-si poata publica povestirea-n ’85. daca-i citesti prefata editiei definitive scoase de ALLFA in ’99, afli ca diversii cerberi din consiliul culturii si educatiei socialiste nu s-au atins de ‘caravana’ mai ales datorita autocenzurii – el stia dinainte ce merge si ce nu merge. asa s-a nascut o povestire care musteste de soparle, soparle care raman neatinse in transpunerea cinematografica facuta douazeci si cinci de ani mai tarziu… in fine, nu-mi place sa caut nod in papura unui film, cand stiu prea bine cata munca presupune, dar chiar nu ma asteptam la atata lipsa de afinitate fatza de subtila proza a lui grosan. lectura oferita de autorii filmului e la nivelul scenetelor oferite de brigazile artistice satesti la caminul cultural. pentru ca exact asta si-au propus, nu-i asa?
creca…
sau poate nu.
o scapare fantastica, freudiana, pe care o remarc abia acum si n-am sa o schimb: am scris OMOR in loc de UMOR! Nu stiu daca sa rid sau sa pling.
…iar eu am citit tot timpul “umor” – fantastic, freudian, grosanian.
Big Brother is watching us. Or is it the Big Sister?