Orășelul meu ca o floare!
Zilnic, cancun**-ele mișună, scotocesc, mută pămîntul. Se fac noi parcuri, noi… parcuri, noi parcuri, se încep săli de sport, se clădesc borduri și se repară, prin zonele mai de dos, așa, trotuarele. Cele de pe ”corso” rămîn așa, o vreme.
Iar printre ele oamenii se descurcă, care cum poate (cacofonie voită, pentru cîrcotași, să aibă și ei o mică satisfacție, colea). Unii, mai înfipți, își fac afaceri, alții sponsorizează lideri politici, apoi își scot banii ”investiți” cum se pricep ei mai bine. Alții își fac hoteluri și restaurante. Alții taie capete de pisici și le pun seara deasupra telefoanelor publice, să sperie pe cine pot. De fapt, de mult voiam eu să vă povestesc despre orășelul meu, pentru că multe povești frumoase am auzit despre el, dar pentru unele dintre ele se pare că aș putea să pățesc lucruri rele, așa cum li se întîmplă la băieții răi, așa că, de frică, am să mă abțin. (o atitudine cît se poate de înțeleaptă, nu?)
Iar un nene care e posibil să-i fi fost elev maică-mii se duce la Plus (discount, supermarket) să cumpere 10 șampanii și 5 pîini mari cu cartofi înarmat cu o armă albă improvizată: o pungă de plastic transparentă, plină cu monede de 1 ban, 5 bani, 10 bani și 50 de bani. Pe care-i aruncă sub nasul casierului, pentru a plăti parțial șampania și pîinile. (Am uitat să vă spun că azi a fost ultima zi cînd s-a mai făcut colectă la noi la biserică pentru sinistrați, într-o primă instanță mi-am zis că s-a gîndit omul la semenii lui și le-a cumpărat ceva de-ale gurii, spre bucuria lor). Eu eram fix în spatele omului, cu copchilu”n cărucior și cîteva produse modeste, după posibilități. Iar nenea stătea acolo, plin de importanță, probabil simțindu-se așa, ca un haiduc, sau ca deșteptu” alălalt care s-a dus la fisc cu un sac de monede de 1 ban, în timp ce: 1. eu făceam 13-14, că copchilu nu mai avea răbdare, 2. vînzătorul transpira, dar era prea speriat de rahaturile ăstea din HR legate de cum își va pierde el locul de muncă salariul respectul față de sine pentru că nu l-a pupat în fund pe client iar 3. ceilalți oameni de la coadă își blestemau soarta și se întrebau de ce dracu nu se așezaseră la cealaltă coadă, care chiar dacă era mai mare… bla bla. Pe lîngă noi, ăștia direct implicați prin timpul pierdut, mai era și tipa de la security, cea mai drăguță dintre paznice, care, deși nu pare că te urmărește și deci nu te stresează, vînîndu-te printre rafturi, are ochi de șoim și fler de detectiv. Și cam atît, deocamdată.
Și pen”că copchilu” nu voia să stea liniștit, în căruț, ci voia să iasă, să exploreze, să tragă, scoată, împingă, desfacă, bage, etc, tot ce vedea cu ochișorii lui (de zici că-i de la se-re-i), m-am uitat o dată la grămada de bani (5 monede de 50 de bani, restul, pînă la 200 de mii vechi, monede de 10, 5 și un ban), apoi la nenea cel plin de el și de vreo cîteva ori, disperată, prin împrejurimi. Nu mai puteam să-mi revizuiesc atitudinea și să merg la altă casă, deja erau alți oameni în spatele meu, cu produsele gata-plasate pe bandă. Dar nici inima nu mă răbda să nu-i spun nimic, doar mă știți. Și, în fond, dincolo de tămbălăul care s-a iscat, problema de fond era una de bun simț – dacă aș face un sondaj de opinie pe aici, cred că am ajunge la rezultate apropiate, eu cu voi. Adică, vii cu 200 de mii în mărunt-mărunt, nicio problemă, dar măcar îi SEPARI de acasă. Nu zic să-i pui în fișicuri de hîrtie, nu-s absurdă, dar… nici așa. Deci domnul vînzător, oarecum proaspăt prin zonă (are maxim o lună de cînd s-a angajat), transpira de mama focului, separînd monede. Copchilu” deja făcea scenarii mentale despre cum ar ajunge el la mătura aia pusă bine (are o fascinație față de mături, ciocane, capace, cancune, motoare, șurubelnițe, palete, polonice, lighene, cîrlige și castroane), iar eu încercam să amîn criza de plânsete (da, aia pe care o vedem în emisiunile gen SuperNanny, fix aia, damn it!) care ar fi urmat după ce luam copilul în brațe din cărucior. Și atunci i-am zis: Eu cred că ar fi trebuit să îi separați acasă!
Acesta fiind, după unele orientări filosofice, care spun că lucrurile încep cînd încep, nu cînd se coc cauzele pentru care încep, momentul T0, de declanșare a conflictului verbal. Că nu s-a lăsat cu alte alea, doar sîntem oameni civilizați, eu, ceva prin învățămînt, el, ceva asimilabil ideii de inginer (probabil maistru pe undeva, ăștia se simt mai ingineri decît inginerii, fie-le numele pomenit). Dar conflictul verbal a avut o asemenea desfășurare, încît mă întreb dacă n-ar trebui să ies mai des cu reportofonul și să vînez situații din ăstea prin magazine, ba chiar să le declanșez, pentru că sînt mană cerească pentru un scenarist-wanna-be care nu e un bun dialoghist. Acestea fiind spuse, să vă descriu volutele fantastice pe care le-a căpătat discursul lui nenia, cum zice copchilu, după ce am zis eu fraza aceea. De fapt, să împărțim discursul în două, ce am zis eu (4 fraze) si ce a zis el (n-am numărat):
Eu: Ar fi trebuit să îi separați acasă!
El: (montîndu-se singur) Ar trebui să tăceți. Poate n-am bani, ce vă băgați. (apoi o frază despre nesimțire, a mea, firește, că-mi permit să vorbesc neîntrebată).
Eu: Eu ziceam DOAR că ar fi trebuit să-i separați. (despre nesimțire, despre lipsa de respect – față de toți, vînzător, ceilalți clienți am zis abia după ce s-a pornit el cu morișca)
El: (continuă cu discursul despre nesimțire. Și-amintește sau își dă seama că sînt fata maică-mii, fostă profă) Dacă sînteți fata cui cred eu că sînteți, ar trebui să aveți mai mult bun simț. (ceva bla-bla despre profesori)
Eu – ceva despre nu contează a cui fată sînt, poate și eu lucrez în învățămînt.
El: (continuă despre educație, despre cum să-și educe copiii părinții sau invers, despre cum e el mai în vîrstă decît mine deci eu să tac, EU zic cuvîntul gerontocrație, EL îl ignoră că e prea dificil, revine la profesori, zic și eu ceva despre ingineri, apoi SALTUL SPECTACULOS) Că bine a zis și Băsescu, să vă mai spălați!
Eu – realmente nu înțelesesem, am cerut să repete, dar nu ca să-i dau în cap.
El: Să vă mai spălați, nu vă uitați la voi, uite cum arată elevii și cum arătați voi!
Eu, aici, am rămas mască, n-am mai știut ce se poate replica. Sau am zis ceva despre studenți, don t quite remember. Nu cred că vorbea despre mine, eu mă îmbrăcasem chiar frumos, în stilul meu cel nou, aranjat, coafat, discret machiat, etc. și, evident, curat, exceptînd probabil vreo urmă de praf de pe sandalele copilului, că v-am zis, la noi se construiește și mult praf se ridică… L-am ignorat în continuare, am ales să mă ocup mai degrabă de copil. N-avea rost, parol.
Apoi, la cîteva secunde după numărătoare, am ieșit și eu. ”Nenia” tocmai își urcase șampaniile și pîinile în mașina parcată fix în intrarea în magazin (știți genul…).
Noa, ce să cred acuma? Frai-mio, cel care și-a scris demisia în alb cînd s-a închis una din spălătoriile din Brașov la care a lucrat, de teamă să nu pună patronul bătăușii pe el (și-au scris-o toți în alb, că dacă-i dădea pe toți afară, trebuia să le dea ”compensatorii”, că s-ar fi chemat ”concedieri colective”), zicea că la noi în oraș așa-s oamenii și nu trebuie să te bagi. Adică, tre” să-ți știi lungul nasului și să-i lași pe toți pitecantropii să facă legea. Eu în continuare cred că e normal să spui genul ăsta de lucruri. Dar nu-s sigură. Adică, sînt din ce în ce mai puțin sigură că ajută. Pentru că, în finalul unei astfel de confruntări, *****ul cu care te-ai duelat pleacă acasă cu un sentiment de satisfacție ******idă, de parcă ar fi cucerit Everestul la o partidă de cărți (v-am spus că un lanț de magazine de la mine din oraș și-a schimbat proprietarul după ce a fost pierdut la cărți?). Iar sentimentul tău de om normal care încearcă să restabilească niște date în relațiile sale pasagere cu ceilalți este din ce în ce mai bătut de îndoieli. Cît despre atitudinea de vigilante…
