Despre jurnal

Cînd eram la liceu, în Braşov, aveam nişte trasee – nu imaginare, ci cît se poate de reale, însă mereu aceleaşi, pentru fiecare zi a săptămînii. Ieşeam cu Luana, colega mea de bancă, şi plecam în jos, trecînd prin parcul din stînga liceului, apoi în jos pe 7 Noiembrie, apoi prin Piaţa Sfatului, cîteodată făcînd poze, alteori doar vorbind despre lume şi lucruri. Erau altfel de ani, începutul anilor ’90 şi lumea arăta altfel. Se deschideau magazine particulare, apăreau produse noi, deja spre 1992 ştiam de existenţa,, de exemplu, a firmei Panasonic – le admiram aparatele foto şi camerele video din vitrinele sub cheie. Lumea intra în magazin să se uite după casetofoane, mie-mi curgeau balele după o cameră video.

Apoi coboram pe “Republicii”, o stradă pietonală plină cu toate magazinele cu putinţă. Atelier-studio foto pe stînga, consignaţia pe dreapta, cofetăria de la jumătatea distanţei, librăria – oprire nelipsită.

Intram cu Luana în librărie şi, nu ştiu cum se făcea, deşi mie mi se părea că semănăm (eram amîndouă ciudate), ea se uita la altfel de cărţi. La jurnale, la cărţi pe care eu le-am descoperit mai tîrziu (sau nu le-am descoperit încă, pentru că jurnalul încă nu mă atrage). Deşi…

Deşi blogul e tot un fel de jurnal şi am un apetit destul de mare faţă de jurnalele autentice de pe bloguri. Nu-mi plac blogurile ca al meu, ghivece cu de toate în ele, ci jurnalele imaginative, în care naraţiunea întîmplărilor zilei e trecută prin diverse filtre, mai mult sau mai puţin literare. Ancorarea experienţei prezente în trecut – o strategie care n-are cum să dea greş, la mine. Am încercat să citesc diverse jurnale şi, poate din motive ce ţin de preocupările mele, mi-au plăcut doar jurnalele de regizor. Nici falsul jurnal al lui Gheorghe Crăciun nu mi s-a părut uşor de digerat – şi nici un roman de Radu Cosaşu (sau nu era el? profesorul de română din satul îndepărtat…), evident autobiografic şi fals-jurnal, nu m-a captivat pînă la capăt. Cît despre jurnalele de idei sau filosofice, le-am găsit, la momentul încercării de lectură, ori prea pretenţioase, ori de-a dreptul stupizele sau depăşite.

Şi atunci, de ce scriu? Pentru cine? Discutam cîndva cu cineva (sau de mai multe ori cu mai mulţi cineva) despre asta. E scrisul o nevoie egoistă? Narcisistă? Inconştientă? O nevoie de a reflecta, fără pudoare, în public, la lucruri intime, care n-ar trebui să mă preocupe decît pe mine.

Losing one’s innocence

Discovery are o nouă găselniţă: Escrocherii adevărate. Un serial care, prin comentariile voice over, la fel de discrete şi subtile ca un o reclamă românească de la o televiziune locală – comentarii panicarde, repetate şi cam lipsite de imaginaţie, seamănă mai degrabă cu Trădaţi în dragoste a lui Ernest, decât cu emisiunile pentru care era celebru cândva. Măcar pentru frazarea plină de “never” şi “always”, adverbe de care nu uzezi decât în argumentările de proastă calitate.

Şi asta n-ar fi tot. Dar escrocheriile sînt atît de trase de păr, încît cu siguranţă că nu sînt treburi care se întîmplă mereu. Mai degrabă o chestie din aia, escrocheria la care nimeni nu s-ar fi gîndit, care s-a întîmplat o dată şi a ajuns subiect de ştiri – după care, prin transformarea ei în subiect de emisiune TV, e posibil să facă mulţi adepţi şi mulţi pui. Etica unui astfel de demers e la fel de chestionabilă ca etica deja chestionată a supra-mediatizării sinuciderilor de adolescenţi din ultimele luni. Nu vă ascund că, în cele cîteva minute sau ore cît au durat toate scam-urile, mintea mi-a lucrat febril la găsirea de noi şi noi căi şi motivaţii şi poveşti pentru escrocheriile prezentate. Da, era de vină şi croşetatul permanent al minţii mele (da, scenarii…).

Şi mi-am amintit, brusc, în timp ce vocea over spunea a nu ştiu cîta oară că nu există coincidenţe ci doar escrocherii, că eu am întîlnit multe coincidenţe – sau m-am întîlnit cu multe. Vocea insistă că o tipă al cărei frate sau iubit, coincidenţă!, locuieşte chiar în oraş cu tine, musai are un plan, cum ar fi să te roage să îi duci un ursuleţ plin cu cocaină cuiva de acasă. Nu ştiu dacă ţine de inocenţa unei epoci (inocenţa pierdută, ar fi trebuit să spun), dar cîndva chiar am cunoscut, fiind la mare, o tipă care era din Nurnberg, din acelaşi oraş cu iubitul meu de atunci – şi chiar am rugat-o să-i ducă un plic plin cu nisip, cu o scrisoare şi cu o frumoasă piatră plată. Iar ea chiar i l-a dus şi chiar totul a fost ok. Şi nu cred că un program ca Escrocherii adevărate mă poate face să cred că toate coincidenţele sînt altceva decît coincidenţe. Unele fericite, altele, nu.

Feisbucul şi Roşia Montană

Azi, mă dădeam cu graţie pe Bejewelled Blitz, my passtime pe FB, cînd am văzut pentru a nu ştiu cîta oară reclama aia sponsorizată cu Roşia Montană, viitorul luminos al României. Ştiam că o închisesem data trecută, iar cînd FB m-a întrebat cum de îndrăznesc (au un formular drăguţ pentru a afla nu doar ce facem, ci şi de ce), am răspuns, misleading.

Totuşi, azi, pe lîngă că m-a enervat că a apărut din nou, alături de reclame contextualizate la sutiene şi rochii (jur că nimic din contentul meu nu priveşte chestiunile futile care au de-a face cu hainele sau sînii), avea şi un adagio mişto: cîţiva dintre prietenii mei anti-RMGC (care au idei destul de sîngeroase cînd aud RMGC), cică, “like” Roşia Montană. Hai, măi, chiar aşa?!

Nu, nu chiar aşa. E o manevră pe care am păţit-o şi eu o dată, în legătură cu o reclamă de care nu mai scăpam. Dacă apucam să apăs pe poza (micuţul pătrat reclamă), fără să permit accesul la datele mele, fără să apăs pe vreun buton de like, apărea automat că eu “like” treaba aia. După ce s-a întâmplat, am evaluat ce daune de imagine-mi produce treaba aia în faţa prietenilor şi am hotărît că n-are rost să mă apuc să mă războiesc cu nimeni pentru aşa un… fleac.

Dar dacă mi s-ar fi întîmplat în legătură cu RMGC, cred că aş fi mers pînă în pînzele albe cu încercările de disociere de acel like ruşinos. Nu de alta, dar n-aş vrea ca vreunul dintre prietenii mei să creadă despre mine ce am crezut eu astăzi despre sănătatea mentală a lui LD.