Cînd eram la liceu, în Braşov, aveam nişte trasee – nu imaginare, ci cît se poate de reale, însă mereu aceleaşi, pentru fiecare zi a săptămînii. Ieşeam cu Luana, colega mea de bancă, şi plecam în jos, trecînd prin parcul din stînga liceului, apoi în jos pe 7 Noiembrie, apoi prin Piaţa Sfatului, cîteodată făcînd poze, alteori doar vorbind despre lume şi lucruri. Erau altfel de ani, începutul anilor ’90 şi lumea arăta altfel. Se deschideau magazine particulare, apăreau produse noi, deja spre 1992 ştiam de existenţa,, de exemplu, a firmei Panasonic – le admiram aparatele foto şi camerele video din vitrinele sub cheie. Lumea intra în magazin să se uite după casetofoane, mie-mi curgeau balele după o cameră video.
Apoi coboram pe “Republicii”, o stradă pietonală plină cu toate magazinele cu putinţă. Atelier-studio foto pe stînga, consignaţia pe dreapta, cofetăria de la jumătatea distanţei, librăria – oprire nelipsită.
Intram cu Luana în librărie şi, nu ştiu cum se făcea, deşi mie mi se părea că semănăm (eram amîndouă ciudate), ea se uita la altfel de cărţi. La jurnale, la cărţi pe care eu le-am descoperit mai tîrziu (sau nu le-am descoperit încă, pentru că jurnalul încă nu mă atrage). Deşi…
Deşi blogul e tot un fel de jurnal şi am un apetit destul de mare faţă de jurnalele autentice de pe bloguri. Nu-mi plac blogurile ca al meu, ghivece cu de toate în ele, ci jurnalele imaginative, în care naraţiunea întîmplărilor zilei e trecută prin diverse filtre, mai mult sau mai puţin literare. Ancorarea experienţei prezente în trecut – o strategie care n-are cum să dea greş, la mine. Am încercat să citesc diverse jurnale şi, poate din motive ce ţin de preocupările mele, mi-au plăcut doar jurnalele de regizor. Nici falsul jurnal al lui Gheorghe Crăciun nu mi s-a părut uşor de digerat – şi nici un roman de Radu Cosaşu (sau nu era el? profesorul de română din satul îndepărtat…), evident autobiografic şi fals-jurnal, nu m-a captivat pînă la capăt. Cît despre jurnalele de idei sau filosofice, le-am găsit, la momentul încercării de lectură, ori prea pretenţioase, ori de-a dreptul stupizele sau depăşite.
Şi atunci, de ce scriu? Pentru cine? Discutam cîndva cu cineva (sau de mai multe ori cu mai mulţi cineva) despre asta. E scrisul o nevoie egoistă? Narcisistă? Inconştientă? O nevoie de a reflecta, fără pudoare, în public, la lucruri intime, care n-ar trebui să mă preocupe decît pe mine.
