Şi, pentru că nu mai aveam spaţiu pe card (timp sigur că aveam…), restul conversaţiei a fost înregistrată doar în memoria mea (un fel de RAM, care se şterge din cînd în cînd, aşa că am să o scriu aici, să nu o uit de tot).
Deci, el mă întreba, Tu ţii timpul afară?, iar eu i-am răspuns că da. Apoi a deschis gura şi a luat cu mînuţa nişte timp – ştiţi, timpul nu se vede - şi mi-a zis, Îţi dau timp. L-am întrebat cît, n-a ştiut să-mi spună. Pentru el, acum, timpul nu are valoare. Am încercat eu să-l tentez, Un an, un an îmi dai? şi n-a percutat. Apoi m-am riscat, am întrebat, 10 ani îmi dai? şi a fost de acord.
Aşa că, dacă în viitorul apropiat, mediu sau îndepărtat o să mă auziţi că mă plîng că nu mai am timp, să-mi amintiţi că de fapt am, mi-a dat fiul meu. 10 ani.
