Azi am un eyelid fetish. Mi-am început ziua privind pleoapele ivorii ale unei fete din tren; dormea şi avea pleoape perfecte, ochii perfecţi, buze perfecte şi o bărbie puţin cam cărnoasă, aşa, românească. Dar mergea pe partea cu soarele (cum cobori spre Bucureşti, din creierii munţilor, pe partea stîngă – aşa am învăţat eu să mă aşez pe partea „bună”: pentru călătoriile de dimineaţă te aşezi pe partea cu Banatul, pentru cele de după-amiază, pe partea cu Moldova, dacă nu vrei să-ţi bată soarele pe faţă tot drumul), şi toate amănuntele ăstea erau scăldate duios într-o lumină strălucitoare. Era destul de tînără cît pielea să fie vie şi să nu lucească, fără fond de ten sau alte mizerii. Şi avea nişte pleoape perfecte, v-am zis.
Apoi, la curs, o studentă a închis pentru cîteva clipe ochii şi mi-a dat ocazia să admir, pentru a doua oară într-o singură zi, pleoape. Puţin lunguieţe, puţin orientale, aproape translucide, păreau din sidef, de un roz pal. N-am putut să mă uit mai mult, n-am putut să mă uit fascinată pentru că, nu-i aşa, ea era studentă, iar privirile ăstea pot fi interpretate aiurea.
Şi cînd am ieşit de la film (Tomboy, un film franţuzesc incomod, despre acceptarea gender-ului social la o fetiţă-băieţel de 10 ani), am văzut un afiş publicitar cu o faţă din aia, Photoshop-perfect. Şi n-ar fi fost nimic dacă modela n-ar fi avut nişte pleoape perfecte, uman perfecte, care-i făceau iertată perfecţiunea cibernetică a chipului şi o făceau aproape emoţionantă.
