Aseară, cîndva, pe cînd facebook-ul vuia de proteste, m-am gîndit că a doua zi (adică azi) e luni. Şi că oamenii ăia de bine, despre care scria Vlad Ursulean, luni trebuie să meargă la muncă, pe principiul protestăm, protestăm, dar trebuie să mănîncă şi gura noastră (sau, după caz, trebuie să plătim şi rata/ratele).
Pentru că, dacă acum fo’ dooj’de ani, cînd protestele erau o chestie des întîlnită, aproape încetăţenită în comportamentul civic al unora dintre noi, să n-ajungi la lucru pe motiv de protest era posibil, acum nu se mai poate. Nu se lucrează la foc continuu, e drept, prin bănci, multinaţionale, prin birourile diverse de unde pare să fi ieşit protestatarii, ci se lucrează în baza unui principiu de altă natură: libertate de mişcare zero. The social fabric – despre care vorbesc adesea sociologii – este, acum, foarte strîns ţesută. Nu poţi mişca în front fără să pierzi (mult). Un loc de muncă din acelea care-ţi permit să-ţi plăteşti rata la casă şi maşină e rar, pe criză - aşa că amînăm protestatul pentru weekend şi pentru după orele 15-16. Cînd ne lepădăm mînecuţele, uniformele, glamour-ul corporate şi ne întoarcem la hanorace şi căciuli pe ochi, ca să putem striga liniştiţi, sînt al naibii de furios. Pe cine, pe cine? Pe mine.
Sau îți poți lua concediu de odihnă ca să protestezi. Dar pe litoralul frumos românesc nu mai mergi la vară…
depinde cît concediu ai şi cît durează protestele. La o împărţire judicioasă, poţi protesta de 2-3 ori pe an şi să mai mergi şi vreo 4-5 zile plus weekendul aferent la mare.