Ma famille de Pere Lachaise

Formatul postării
Era joi, rămăsese puţin timp, mai puţin de o zi aveam să mai petrec în Paris, dar în dimineaţa aceea cu greu m-am dat dusă din casă. Excesele zilelor precedente – măsurate în kilometri (pe jos) şi kilograme (în sacoşă) – mă descheulaseră, mergeam nesigură pe ordinea vertebrelor din coloană, chiar şi după o noapte în mansarda atît de boemă şi pariziancă unde mă adăpostise, cu generozitate, C. 
Afară începea să bureze şi, cumva, exact după ce am tras uşa după mine, cu clac, mi-am amintit de umbrela care mă aştepta lîngă uşă. Am coborît cele opt etaje care mă despărţeau şi nu prea de Paris. Blocul cu nenumărate scări şi curte interioară din rue Tolbiac era, el însuşi, un rezumat de Paris, de la chiuveta de pe holul de la etajul 5 (sau 3 să fi fost?), pînă la gresia cu model, scara uşor rotunjită, tocăria de lemn. Ba chiar şi tusea aceea de la şase, tuse de viroză – măgărească, îi spunem noi – care m-a întîmpinat luni, de după o uşă, cînd am urcat prima oară treptele spre apartamentul-mansardă şi m-a însoţit vreme de 1-2 etaje la fiecare intrare şi ieşire, şi ea era pariziană, deşi n-o mai auzisem în nici un film. Am ieşit puţin descumpănită, ploicica fină mă făcea să-mi schimb planul denumit „buchinişti” şi să caut în memorie ceva ce-aş fi ştiut despre Paris, un loc unde mi-aş fi dorit să merg… altul decît Tour Eiffel. Pe care l-am vînat, dar n-am ajuns aproape de el, deşi îl am într-o poză, pe undeva… 
Şi mi-am amintit de discuţia cu T., schimbul acela de mesaje din miez de noapte cînd el mi-a recomandat să caut o anume alee din Pere Lachaise. Nu mai ştiam ce alee, era irelevant, iubitorul de cărţi din el probabil îmi indicase aleea pe care se afla mormîntul vreunui scriitor sau, în cel mai rău caz, al vreunui cineast. Că jazzman-i nu cred că-s băgaţi sub pietrele funerare de pe-acolo. Bine. Hai. Ştiam în mare cam pe unde-ar fi, bunghisem reperul pe o hartă de la metrou, Est şi foarte puţin Nord, am căutat staţia şi-am coborît. O intersecţie obişnuită, ieşirea de la metrou marcată cu plăcuţa aceea roşie de metal lucrat, metro, joli. Am identificat un zid în dreapta, am traversat spre stînga. Afaceri. Blocuri. Biserică. Afaceri funerare. Sicrie, pietre, flăcări sculptate în gol, în piatră. Nu şi sicriaşe miniaturale, cum am văzut ieri în Braşov, de mi s-a întors universul cu susul în jos. De parcă dacă e mic e mai suportabil să-l vezi într-o vitrină. Înainte de a intra, dialogul meu interior – cu stomacul, de data asta, a zis: nu. Not unless you feed me. Sau ceva în franceză, în orice caz. Aşa că am intrat într-un fel de carrefour de-al lor, cu un nume care semăna cu miniprix-ul. Am identificat o salată cu grîu, mentă şi stafide, libaneză, nişte mousse de ciocolată la set de patru. Un iaurt. Un măr golden. Un ceai verde-cub, tare drăguţ. Am făcut rost de o lingură şi m-am dus spre cimitir. Deja aveam o ţintă precisă. Nu ştiam nimic despre cimitirul acela, dar intuiam că trebuie musai să existe vreo bancă, acolo… unde să te reculegi sau să stai de vorbă cu rezidenţii internaţi pe-acolo, sub piatră, sub marmură… Am intrat pe aleea centrală, m-am conversat cu o braziliancă în căutarea lui Jim Morrison, apoi cu două englezoaice şi, cum-necum, am ajuns fix pe singura alee pe care se găseau băncuţe. Ştiu asta pentru n-am mai văzut nici una după aceea (sigur mă înşel, dar ştiu asta, înţelegi). 
M-am aşezat, am descîlcit baiera aparatului de pe mîna dreaptă, l-am pus pe bancă, după ce am ezitat puţin (ploicica). Am scos merindele, salata, iaurtul, lingura cu greu obţinută. Am desfăcut salata, i-am adăugat iaurt, că era cam granuloasă şi nu destul de umedă. Din jos, o familie venea uşor, mama-tata-şi-copilul, au trecut pe rînd prin faţa mea, privind, ce chestie, fix la mormîntul la care priveam şi eu, citind la nesfîrşit numele de pe piatra funerară. Nu pot mînca fără să citesc, meteahnă veche, dar acum n-aveam decît harta aia minusculă de la metrou şi, oricum, îmi trebuiau mîinile. Aşa că m-am apucat de citit stele funerare.
Sentimentul de jenă al oamenilor ălora care s-au uitat într-o parte ca să nu se confrunte cu privirile mele m-a făcut să mă simt prost moi-meme. Nu mi-e jenă să mănînc în public, mai ales în natură; de multe ori mi-am luat masa prin cimitire sau curţile bisericilor – alegerea locului fiind neintenţionată, mai ales cînd eram la Univ. Media şi n-aveam decît o biserică prin jur pe unde să-mi iau prînzul. Dar acum, civilizaţia asta străină prin care mă preumblam neştiută m-a făcut să mă întreb dacă nu cumva le trezesc reflecţii legate de sălbăticie. Nu mă simţeam ca un vagabond, eram un om cu timpul limitat prin bucăţica lor de lume, aşadar nu-mi permiteam luxul să pierd timpul. Şi-atunci, de unde…? Tot uitîndu-mă la piatra aceea şi întrebîndu-mă, pe furiş, cum să fac să mă simt mai puţin prost, mintea mea orientată spre naraţiune a născocit o cale. Aşadar, eram în vizită la rudele mele decedate – ce păcat că pe piatra aia nu scria Delmont! – familia, ei bine, Tavernier, că tot îmi plac mie filmele franţuzeşti, rude pe care nu le-am cunoscut niciodată şi despre care am aflat abia acum şi iau masa de prînz în compania lor. 
Şi pe cînd mintea-mi cocea povestea salvatoare (care mă salva de mine şi mintea mea mică şi provincială, precum şi duală, confuză, ambiguă, etc.), o poveste ca o telenovelă, dar într-o cheie puţin mai low, aşa, cu iubiri ascunse, copii în ţări est-europene care n-au ştiut cine le sînt părinţii, cu nepoţi (eu) veniţi prea tîrziu să-şi cunoască rudele, etc., o altă familie a trecut şi mi-a urat, rînd pe rînd, tatăl, mama şi copilul, poftă bună. Am zîmbit. Da, îmi fusese poftă. Apoi am pornit a colinda trecutul acela împietrit acolo.

de nausea

Formatul postării

Miroseam a macrou pe mîini – cu acribie îi dezosasem copilului bucăţile cele mai grase şi gustoase, în buza aceea de timp dintre ora 12 şi ora 13. Între mamă de şcolar şi lect.univ.dr. navetist.

Şi n-aveam lămîie; mi-am zis, nu-i grav, dacă apa şi gelul de mîini parfumat, oriental, nu spală mirosul de peşte, îl va spăla jegul, timpul, trenul, celelalte mirosuri ieşind din piele, dinspre înăuntru spre în afară.

Şi nu s-a dus. Concertul la care am fost duşi cu arcanul, acel concert pentru care voi fi plătită – nu de alta, dar era în timpul orelor de program – l-am trăit cu miros de macrou în nări, împletit nu chiar disonant cu bujorii roşii de la Penhaligon. Peoneve.

Vivaldi n-a sunat niciodată mai apetisant.

Degeaba m-am spălat cu săpun în trenul niţel mai civilizat decît cel obişnuit. Nu se dusese.

Şi apoi m-am dus în sala de curs şi, pe cînd predam elemente de gramatică a limbajului audiovizual, am luat creta şi am scris pe tablă, smell of a kŭnt.

Smaralde toată ziua

Formatul postării

Aspiratorul nostru, achiziţionat pe căi lăturalnic-secundare, nu are sac propriu pentru strîns gunoiul. I-am cumpărat nişte saci de schimb no-name, pe care îi schimbăm sau îi golim cînd e cazul.
De fapt, trebuia să spun, îi schimb sau îi golesc cînd e cazul, pentru că…

Acum cîţiva ani m-a apucat pasiunea smaraldelor. Mi-am cumpărat cîteva de pe e-bay şi, pentru că eu tot cumpăram şi ele tot nu veneau, fiindcă dura vreo 2-3 săptămîni transportul, am continuat să tot licitez şi cumpăr pînă au venit primele. Era ca un joc. Era ca o boală.
Bineînţeles că n-am făcut nimic cu ele. Unele, mai frumoase – nu de alta, dar am luat şi nişte prostioare, fără nici o valoare, dar bine photoshopate în poze – le-am făcut cadou. Altele…

La un moment dat, acum vreo doi ani, am realizat că trag cu aspiratorul ceva care clănţăne destul de suspect pe ţeavă. Răbdătoare şi curioasă, am desfăcut aspiratorul, am distrus punga de unică folosinţă şi-am recuperate vreo două-trei pietre preţioase sau, mă rog…

Asta după ce, la vreo săptămînă după ce le primisem pe ultimele prin poştă şi le luasem de la poşta-cu-vamă din Braşov, pozam smaralde şi safire şi rubine, granate, un minuscul acvamarin, piatra soarelui, un kunzit şi peridot, cînd un zgomot suspect m-a făcut să mă uit spre copil. Se juca pe covor cu pietrele proaspăt pozate, le pusese într-un camionaş şi le plimba după el, vrum-vrum-vrum!…

Aşa că azi, proaspăt panicată că nu mai găseam tocmai bijuteriile coroanei – cele mai valoroase două smaralde (de fapt, singurele cît de cît mai de valoare care-mi rămăseseră), am început o scotocire generală, că nu-i pot spune curăţenie. Am luat la rînd nimic altceva decît cutiile cu jucării, care stau aliniate la marginea bibliotecii, unde găsisem săptămîna trecută primul indiciu că preţioasele semipreţioase (sau semipreţioasele preţioase, încă ezit…) n-ar mai fi la locul lor. Recte, găsisem nişte pietre stinghere printre locomotive, un lucru nu tocmai liniştitor cînd ştii oarecum locul oricărui lucru, în toată dezordinea – creativă, da? – din jur.

Şi-am căutat, şi-am căutat. Mai întîi, în punga aspiratorului, care fusese folosit intensiv în lipsa mea şi pe care nimeni din casă nu mai are curaj să-l golească, de teamă că… smaraldele! Apoi în TOATE cutiile cu jucării.

Şi le-am găsit. Pe rînd. În uriaşa cutie cu piese lego, dintre care multe, multe chestii sunt verzi şi transparente. Fix de culoarea şi mărimea smaraldelor mele.
E drept, a durat vreo patru ore, dar cu ocazia asta am putut evalua şi cîte tone de lego avem prin casă şi încă vreo cîteva mii de gînduri din aceeaşi gamă mi-au traversat mintea.

Acum, poftiţi de ghiciţi – că după ce le-am găsit, i-am cerut copchilului toate piesele care semănau cu pietrele, precum şi camera, iar el, cică:
„Ştiu ce vrei să faci. Să le faci poză şi să-i întrebi pe feisbuc care sînt adevăratele!”
Şi aşa fac, parol!
Aşadar, care-s smaraldele?

PS: dacă vă sclipesc ochii şi vă gîndiţi că şi altora le-ar sclipi, şi pe alţii i-ar tenta, nu vă faceţi griji. Le-am dat drumul la loc în cutia cu piese. Sînt în cea mai mare siguranţă acolo.
Durează aproximativ 4 ore să fie găsite de un hoţ profesionist smile emoticonpietre